Alexandru Miropolski

Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru Miropolski (1847-1918) a fost protoiereu și misionar printre tătarii botezați și a fost împușcat de gardiștii roșii în noaptea de 23 iunie 1918. Se pomenește la 6 iulie, la 7 februarie, odată cu soborul noilor mucenici, la 10 octombrie, cu sfinții mitropoliei Celiabinsk, și la 17 octombrie, cu sfinții din Kazan. A fost îngropat la biserica Adormirii din uzina Kasli.

Începuturile

S-⁠a născut în 1847 în familia diaconului Stepan Gurievici Miropolski, de la biserica Acoperământului din satul Belaia Gora, ținutul Cistopol, gubernia Kazan. Învățătorii de la școala duhovnicească i-⁠au spus că are daruri deosebite pentru limbi străine, l-⁠au sfătuit să intre la universitate și l-⁠au învățat cu osârdie franceza și germana. A intrat apoi la seminarul din Kazan și a hotărât să devină preot. În 1868 a terminat seminarul. Mergând acasă, fratele lui, preot în satul Novotroițkoe, l-⁠a poftit în vizită; pe drum au trecut pe la protopop, care era văduv, și au găsit acolo pe sora lui, Evghenia. Fratele a întrebat: „Să cerem pe sora protopopului pentru tine?”. „Parcă o ceață mi-⁠a acoperit capul, își amintea el mai târziu, și am răspuns fără să știu: cum vreți.” Tatăl Evgheniei era preot în satul Apazovo, cu parohie făcută mai ales din tătari botezați. Cu învoirea lui, Alexandru s-⁠a dus la arhiepiscopul Antonie (Amfiteatrov) al Kazanului să ceară un loc de preot și, căpătându-⁠l, s-⁠a căsătorit și a fost hirotonit preot în satul Alexandrovskoe.

Misiunea printre tătarii botezați

În 1871 socrul lui s-⁠a îmbolnăvit greu și i-⁠a cerut să-⁠i preia locul. Părintele Alexandru nu voia să meargă într-⁠un sat cu mulți mahomedani, unde mulți tătari botezați trecuseră iarăși la islam, dar nu a putut refuza pe socrul pe care îl iubea sincer; a scris cererea cu multe rezerve, nădăjduind să fie respinsă. Socrul, citind cererea, a îngenuncheat înaintea icoanei Mântuitorului și s-⁠a rugat cu atâta credință, încât părintele Alexandru a înțeles că Domnul va auzi rugăciunea. Într-⁠adevăr, a fost curând mutat la biserica Acoperământului din Apazovo, unde a slujit cea mai mare parte a vieții. Deși știa perfect tătara, tătarii botezați l-⁠au primit cu nemulțumire, pentru că tocmai atunci se începuse o mișcare pentru numirea în parohii de preoți tătari, iar el era rus. La început a fost numit îndemnător al celor căzuți, apoi misionar de district și ridicat la rangul de protoiereu. În 1881 a rămas văduv, cu două fiice mici, și a vrut să le așeze și să se călugărească, dar Sfântul Ioan de Kronstadt i s-⁠a arătat în vis și l-⁠a sfătuit să ia în casă o orfană și să slujească mai departe în același sat; așa a făcut, iar fata i-⁠a devenit mare ajutor. În 1881 peste două sute de suflete au căzut în islam; a vrut să plece, dar a mers la biserică, s-⁠a rugat și a uitat să facă cererea. În 1883 toți cei căzuți s-⁠au întors la Ortodoxie. A observat apoi că manualele de religie erau alcătuite gol și întunecat și a scris un raport; a mai constatat că cursurile misionare de la academie făceau mai mult rău decât bine, pentru că tâlcuiau pe larg învățătura lui Mahomed fără să o pună față în față cu cea creștină, și a scris și despre aceasta arhiepiscopului.

În 1900 a fost numit la catedrala Sfintei Treimi din Mamadâș, unde în 1905, din pricina tulburărilor, a avut necazuri: intelectualii orașului l-⁠au socotit învechit, au găsit sprijin și între clerici, și situația a devenit cu neputință pentru el. A cerut să fie mutat la vechiul loc, dar arhiepiscopul Dimitrie (Sambikin) i-⁠a propus să intre, fără examen de admitere, ca om la vârstă de pensie, la Academia Duhovnicească din Kazan, unde a fost primit în 1906. Putea asculta toate prelegerile și folosi biblioteca, dar, neavând examen, nu putea scrie lucrări, da examene sau trece de la un an la altul. A ales secția misionară. În patru ani nu a lipsit la nicio prelegere, venea primul și pleca ultimul și își petrecea tot timpul liber în bibliotecă; era și cel mai râvnitor slujitor la biserica academiei. Cu cei mai tineri, care îi puteau fi nepoți, era blând: „Ah, tineri, vreți să vă plimbați... dar viața nu așteaptă; în viață va trebui să fiți ordonați, și bine ar fi să vă obișnuiți de pe acum”. Încheind academia, a ales să plece în eparhia Ekaterinburg, unde trăiau mulți mahomedani, iar în 1911 a slujit la biserica Adormirii din uzina Kasli; la 22 decembrie 1912 a fost numit misionar eparhial. Scria: „În cei 44 de ani de slujire, toate mutările mele au fost povățuite de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care a îndreptat slujirea mea spre misiunea printre alte neamuri”.

Mucenicia

Septuagenarul a fost arestat întâia dată la sfârșitul anului 1917 pentru răspândirea de cărți religios-⁠morale în tătară; a fost eliberat de sovietul deputaților muncitori abia după ce tătarii au adeverit că în cărți nu era nimic contrarevoluționar. A doua oară a fost arestat de gardiștii roșii la 22 iunie 1918 și în noaptea spre 23 iunie împușcat. Călăii, nemulțumiți de împușcare, i-⁠au dat câteva lovituri așa de puternice, că i s-⁠a desfigurat fața; în coastă avea o rană cumplită, un picior rupt și talpa străpunsă, iar la urmă, cu mâinile legate, a fost aruncat într-⁠o groapă. Trupul păstorului mucenic a fost găsit după plecarea gardiștilor din localitate. La 7 iulie 1918 s-⁠a făcut, la biserica Adormirii din uzina Kasli, slujba de înmormântare a protoiereului Alexandru Miropolski, a preoților Petru Beleaev și Petru Smorodințev și a douăzeci și șapte de mireni; au fost îngropați lângă biserică.