Ilarion de Suzdal

Sfântul Ierarh Ilarion de Suzdal a fost mitropolit al Suzdalului și Iuriev-⁠ului, unul dintre ctitorii și cel dintâi egumen al mănăstirii Adormirii Maicii Domnului de la Florișcea (Florișcevaia Pustînia), în gubernia Nijni Novgorod, un nevoitor cunoscut pentru darul înainte-⁠vederii și al facerii de minuni. S-⁠a născut în 1631 la Nijni Novgorod și a adormit la Suzdal în 1707. A fost canonizat în 1982 și este pomenit la 27 decembrie.

Copilăria și căsătoria

Pe numele de mirean Ioan Ananiev, s-⁠a născut în familia unui preot din Nijni Novgorod, Anania, și a soției lui, Melania. Tatăl slujea mai întâi la biserica Zămislirii din mănăstirea de maici cu același nume, apoi familia s-⁠a mutat în satul Kirikovo, lângă mănăstirea Sfântului Macarie Jeltovodski. Încă din copilărie s-⁠a arătat isteț: la patru ani citise toate cărțile care li se dădeau atunci copiilor, abecedarul, ceaslovul și psaltirea. În 1636, când avea cinci ani, i-⁠a murit mama. Peste trei ani Anania, cu binecuvântarea Patriarhului Ioasaf, a intrat în mănăstirea Spasski de pe râul Iunga, la cincizeci de verste în josul Volgăi, ducându-⁠și fiul, și acolo s-⁠a călugărit cu numele Antonie. În această mănăstire modestă și-⁠a petrecut Ioan copilăria și tinerețea.

La șaisprezece ani, cu binecuvântarea tatălui, a mers în vizită la rudele din Kirikovo, care au hotărât să-⁠l însoare. Ioan s-⁠a împotrivit mult, voind viața monahală, dar a cedat în cele din urmă și s-⁠a căsătorit cu Xenia, fiica unui preot dintr-⁠un sat vecin, al cărei frate, Pavel, viitor episcop de Kolomna, se nevoia pe atunci la pustia Pafnutie din Balahna. Chiar căsătorit, a rămas credincios chemării monahale, rugând-⁠o pe soție să-⁠i păstreze dragostea neprefăcută, în taină, fără să trăiască ca soți. Când rudele au aflat, l-⁠au îndemnat să trăiască cu soția după obicei, iar el a ascultat, văzând în Scriptură că o asemenea unire nu se socotește păcat. După un an și jumătate, Xenia s-⁠a îmbolnăvit și a murit. Tânărul văduv a plâns amar, dar rudele care îl sfătuiau să se căsătorească a doua oară l-⁠au găsit de data aceasta neînduplecat.

Pe calea monahală

A fost tuns în monahism la 11 decembrie 1653, la douăzeci și doi de ani, de episcopul Pavel de Kolomna, primind numele Ilarion. Despre locul unde avea să trăiască a aflat de la un preot, Vasile, care lăuda o pustie retrasă, unde se nevoiau patru monahi, schimonahul Metodie și frații Varlaam, Iona și Mecandru. Încă fiind în lume, Ilarion a petrecut un timp acolo, văzându-⁠și chemarea în viața pustnicească, dar a tot amânat mutarea, până când schimonahul Metodie, întors de la Moscova, l-⁠a povățuit să-⁠și amintească făgăduința. Biserica Sfântului Efrem Sirul fusese deja zidită acolo. Ilarion a mers cu bucurie la Muntele Florișcea și n-⁠a găsit nici biserica de piatră, nici mănăstirea închipuită, ci tot patru monahi. Aveau biserică și l-⁠au îndemnat să primească preoția, iar Ilarion s-⁠a împotrivit mult, spunându-⁠se nevrednic, până când Metodie l-⁠a dus la Moscova pentru binecuvântarea patriarhului. Patriarhul Nikon îi cunoștea tatăl, ieromonahul Antonie, și știa de darurile tânărului, așa că la 22 mai 1654 l-⁠a hirotonit ieromonah, găsindu-⁠l foarte priceput la Sfânta Scriptură.

Liniștea nu a durat mult: ciuma a izbucnit în Rusia și a atins și mănăstirea, monahii mureau unul câte unul, iar Ilarion a rămas singur. A plecat pentru o vreme dincolo de Oka, în pădurile nijegorodene, la cincisprezece verste de satul Afanasievo, a făcut o colibă de nuiele și s-⁠a rugat ca Domnul să-⁠i trimită un om cu care să se întoarcă la Florișcea. Când a venit iarna, localnicii au adus paie să-⁠i încălzească coliba, dar un incendiu a cuprins-⁠o cu totul și el abia a apucat să scoată cărțile. Țăranii s-⁠au întors cu topoare și l-⁠au ajutat să-⁠și facă o colibă de lemn, rece și umedă. Oamenii din alte sate au început să vină la el la predici. Fratele lui, Petru, i-⁠a trimis veșminte, cărți și provizii, rugându-⁠l să se întoarcă, iar tânărul ieromonah s-⁠a întors la Florișcea, întâlnind la Gorohoveț pe monahul Iona, plecat din mănăstire înainte de ciumă.

Ctitorul mănăstirii

Cu timpul, slava nevoitorului s-⁠a răspândit și pelerinii au început să vină. A crescut și numărul fraților; a venit și preotul Vasile, care a primit în monahism numele Veniamin. Fiindcă pelerinii se rătăceau în păduri, egumenul a binecuvântat să se facă drumuri prin pădure spre Gorohoveț, Iakușev, Mugreevo și Ramenie, iar el însuși lucra cu frații, cărând bușteni pentru poduri și tăind copaci. Biserica zidită în 1651, pe vremea schimonahului Metodie, a ars, și s-⁠a hotărât să se zidească alta, tot cu hramul Sfântului Efrem Sirul. S-⁠a hotărât și un zid de apărare cu o biserică la poartă; pe locul acesteia, Ilarion i-⁠a văzut arătându-⁠se pe făcătorii de minuni de la Solovki, pe Cuvioșii Zosima și Savatie, și biserica a fost sfințită cu hramul lor în 1657. Au venit și ispite: localnicii refuzau să ajute la zidire, spunând că monahii vor să-⁠i înfometeze. Ilarion s-⁠a întristat și s-⁠a rugat fierbinte, iar Domnul i s-⁠a arătat în vis și i-⁠a zis să nu se mai întristeze. A doua zi au venit niște oameni necunoscuți cu milostenie care a ajuns pentru toate clădirile gândite.

Au început tulburările bisericești: patriarhul Nikon a întărit cărțile de slujbă noi, aduse în acord cu cele grecești. Ilarion a primit noile rânduieli, dar au fost răuvoitori care l-⁠au pârât la patriarh că s-⁠ar fi alăturat vechilor credincioși și ar fi îndemnat frații la aceasta. Înfățișat înaintea patriarhului, care l-⁠a mustrat pentru neascultare, a spus că, deși se îndoise de dreptatea reformei, slujea de mult după cărțile noi. Patriarhul a fost mulțumit, dar l-⁠a trimis la mănăstirea Chudov, pentru o încercare de patruzeci de zile, apoi l-⁠a lăsat în pace să se întoarcă. Tâlharii veneau adesea căutând „comorile mănăstirii”; odată l-⁠au prins pe Ilarion și, chinuindu-⁠l cu focul, l-⁠au întrebat unde ascunde argintul, iar, necrezând că totul a fost cheltuit pe zidirea mănăstirii, au jefuit-⁠o, luând până și căldările de aramă și hainele vechi. Uneori frații se ascundeau cu egumenul în coșurile de fum sau în păduri. Multe necazuri a avut și de la monahi, care murmurau și plecau din mănăstire. Foametea, bolile și frica de dușman puneau la încercare inimile.

În iunie 1660 a primit binecuvântarea mitropolitului Pitirim, locțiitor al tronului patriarhal după depunerea lui Nikon, în 1658, și s-⁠a zidit o nouă biserică, sfințită cu hramul Adormirii Maicii Domnului, cu banii unui binefăcător necunoscut din Moscova. A venit apoi un an de foamete, iar Florișcea a ajutat pe cei lipsiți, încât monahii care slujeau în acest scop erau istoviți. Când s-⁠a sfârșit făina, Ilarion a căutat binefăcători să-⁠i împrumute bani, și tocmai când provizia era pe sfârșite, au venit pelerini care au dat frăției zece funți de argint, scăpând de foame și frații, și pe cei hrăniți de ei.

Înălțarea mănăstirii și darul tămăduirii

Se spunea că are darul proorociei și al facerii de minuni. Slava lui a ajuns până la Moscova și la țarul Alexei Mihailovici. În capitală, la azilul de femei al patriarhiei din Kuliki, un demon se așezase, prin vrăjitoria cuiva, și nu-⁠i lăsa pe cei de acolo să doarmă nici ziua, nici noaptea, scoțându-⁠i din pat, strigând obscenități și făcând zgomot. Mulți clerici încercaseră să-⁠l alunge, fără izbândă, și s-⁠au gândit la făcătorul de minuni din pustie. Trimișii țarului l-⁠au înfricoșat pe egumen, care a crezut că a fost pârât din nou și a rostit doar „Doamne, miluiește”, dar a plecat la Moscova, unde țarul l-⁠a liniștit și l-⁠a rugat să alunge demonul. Cu monahii Marc și Iosif a mers la azil, a slujit vecernia și a citit acatistul Maicii Domnului, iar demonul striga și râdea de el, apoi s-⁠a făcut pisică neagră și i s-⁠a aruncat în picioare, dar el îl lua și-⁠l arunca de-⁠o parte fără mânie. A doua zi a sfințit apa, a stropit toată casa și i-⁠a poruncit demonului, în numele lui Dumnezeu, să iasă. Timp de șapte săptămâni s-⁠a luptat cu el, apoi a mai rămas zece săptămâni, încredințat că duhul necurat plecase, și s-⁠a întors la mănăstire.

Ilarion a așezat în mănăstire un tipic de rugăciune strict: schimonahii trebuiau să facă zilnic șase sute de metanii, iar cei care știau carte să citească șapte catisme; se opreau convorbirile nefolositoare cu pelerinii și ieșirile din mănăstire au devenit rare; orice monah meșteșugar lucra fără plată pentru mănăstire, iar egumenul însuși ieșea la lucrul de obște. După moartea țarului Alexei, fiul lui, Feodor, a devenit țar. În 1676, voievodul Ivan Maximovici Iazâkov, apropiat al țarului, a început să vină des la mănăstire cu daruri și a vorbit țarului despre Ilarion. Țarul a voit să-⁠l cunoască; Ilarion s-⁠a închinat până la pământ, iar țarul l-⁠a ridicat și i-⁠a cerut binecuvântare, iar el a refuzat mult, pentru nevrednicie, dar a primit până la urmă. După o lungă convorbire, țarul s-⁠a încredințat că ieromonahul are cu adevărat un dar de la Dumnezeu, și de atunci Ilarion a mers adesea în palatele țarului, povățuind pe țar și pe cei din jurul lui. Mai târziu a ajuns mitropolit al Suzdalului și Iuriev-⁠ului.

Cinstirea

A adormit la Suzdal în 1707. Biserica l-⁠a canonizat în 1982 și îl pomenește la 27 decembrie. Mănăstirea Florișcea, pe care a zidit-⁠o, a rămas un loc de nevoință și de pelerinaj.