Mitrofan al Astrahanului

Sfântul Sfințit Mucenic Mitrofan al Astrahanului, pe numele său de mirean Dmitri Ivanovici Krasnopolski, a fost arhiepiscop al Astrahanului și Țarevului. Ierarh harnic și milostiv, a avut un rol însemnat la Sinodul din 1917-1918 în restaurarea patriarhiei ruse și a fost împușcat la Astrahan în vara anului 1919, refuzând să-⁠și părăsească turma. Biserica Ortodoxă Rusă l-⁠a trecut în rândul sfinților în 2001.

Copilăria și tinerețea

S-⁠a născut la 22 octombrie 1869 (3 noiembrie pe stil nou) în satul Alexeevka din ținutul Biriuci, gubernia Voronej, într-⁠o familie săracă. Tatăl său era zidar, iar mama era fiica unui dascăl de țară. Era cel mai bun elev al școlii din sat, iar la stăruința învățătorului, care l-⁠a și întreținut din banii săi, a fost primit la școala teologică din Biriuci.

A absolvit-⁠o în 1884 și a intrat în seminarul teologic din Voronej, pe care l-⁠a terminat în 1890. În același an s-⁠a căsătorit și a fost hirotonit diacon la biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, într-⁠o suburbie a orașului Korotoiak.

În 1893, după nașterea fiului lor, soția sa a murit. Rămas văduv, a ales calea monahală și a intrat la Academia Teologică din Kiev. În 1896 a fost tuns în monahism și hirotonit ierodiacon, iar din iunie 1897 a slujit ca ieromonah. A absolvit academia cu titlul de candidat în teologie.

Profesor și rector

În noiembrie 1897 a fost numit inspector al seminarului teologic din Irkutsk, iar din 1898 rectorul acestuia. Era totodată membru al comitetului local al Societății Misionare Ortodoxe și al consiliului școlar eparhial, iar în 1900 a primit crucea pectorală.

Din 1902, ca arhimandrit, a condus seminarul teologic din Moghiliov. A fost cenzor al predicilor din catedrală, supraveghetor al predării religiei în școlile orașului și blagocin al mănăstirii Frăției din Moghiliov. În 1905 a fost unul dintre inițiatorii unei organizații conservatoare locale care s-⁠a alăturat apoi Uniunii Poporului Rus.

Episcop de Gomel

La 11 februarie 1907 a fost hirotonit în catedrala Sfintei Treimi a Lavrei Sfântului Alexandru Nevski episcop de Gomel, vicar al Eparhiei Moghiliovului. Hirotonia a fost săvârșită de mitropoliții Antonie al Sankt Petersburgului, Vladimir al Moscovei, Flavian al Kievului și de alți ierarhi. A condus frăția ortodoxă a Botezului Domnului din Moghiliov și a deschis cursuri misionare pentru clerul de țară.

Între 1907 și 1912 a fost deputat în a treia Dumă de Stat din partea guberniei Moghiliov. A condus comisia Dumei pentru combaterea beției și a făcut parte din comisiile pentru colonizare, pentru Biserică și pentru învățământul public, apărând în cuvântările sale drepturile Bisericii Ortodoxe. Lupta împotriva alcoolismului a rămas una dintre grijile lui statornice, iar în 1912 a condus lucrările unui congres al celor care se ocupau practic de această problemă.

Episcop de Minsk în anii războiului

La 3 noiembrie 1912 a fost numit episcop de Minsk și Turov. Clerul din Minsk îl numea un luptător statornic pentru cauza ortodoxă. A ocrotit frăția ortodoxă a Sfântului Nicolae din oraș și a lucrat în conducerea Crucii Roșii locale.

În anii Primului Război Mondial mergea adesea pe front pentru a întări duhul ostașilor și a ajuns de mai multe ori sub foc. A desfășurat o largă lucrare de ajutorare a civililor rămași fără adăpost în ținuturile ocupate de dușman și a organizat spitale eparhiale pentru răniți. Pentru această lucrare a primit în 1916 Ordinul Sfântul Alexandru Nevski, după ce fusese distins anterior cu ordinele Sfânta Ana și Sfântul Vladimir.

Păstor al Astrahanului

La 11 iulie 1916 a fost numit episcop al Astrahanului, iar din 1917 titlul său a fost de Astrahan și Țarev. S-⁠a arătat un arhipăstor plin de râvnă: a înființat un spital eparhial și o școală pentru copiii refugiaților, iar frăției Sfinților Chiril și Metodie i-⁠a încredințat grija familiilor sărace ale căror întreținători fuseseră chemați pe front.

A luptat împotriva sectelor și în ianuarie 1917 a deschis cursuri misionare la Astrahan și în satul Prișib. În scurt timp a străbătut toată eparhia, ajungând și în parohii unde nu mai fusese niciun episcop al Astrahanului înaintea lui. În primăvara anului 1917 o parte a clerului a încercat să-⁠l înlăture, dar adunarea eparhială i-⁠a arătat deplină încredere și i-⁠a îngăduit să-⁠și continue lucrarea.

La Sinodul din 1917-1918

Episcopul Mitrofan a fost membru al Sinodului Local al Bisericii Ruse din 1917-1918. Încă înainte de deschiderea lui adunase și cercetase cu grijă mărturiile istorice și canonice despre instituția patriarhiei, care au stat la baza raportului său.

Ales președinte al secției pentru conducerea bisericească superioară, a prezentat la 11 octombrie 1917 raportul despre restaurarea patriarhiei. A arătat că desființarea patriarhiei de către Petru cel Mare fusese o faptă necanonică, care lăsase Biserica Rusă fără cap, că Sinodul rămăsese o instituție străină de Rusia și că gândul la patriarh trăise mai departe în sufletul poporului ca un „vis de aur”. Biserica avea nevoie, spunea el, de un patriarh ca povățuitor duhovnicesc, care să însuflețească poporul, să-⁠l cheme la îndreptarea vieții și să meargă el cel dintâi înainte. Raportul său a avut un rol însemnat în hotărârea Sinodului din 28 octombrie 1917 de a restaura patriarhia.

Tot la inițiativa lui, Sinodul a trecut în rândul sfinților pe sfințitul mucenic Iosif, mitropolitul Astrahanului, ucis în 1671 de răsculații lui Stepan Razin. Proslăvirea s-⁠a făcut la Astrahan în mai 1919, cu puțin înainte de arestarea lui Mitrofan.

Ultimul an la Astrahan

În aprilie 1918 a fost ridicat la treapta de arhiepiscop. În februarie 1918, la inițiativa lui, s-⁠a făcut o mare procesiune prin centrul orașului, iar în fosta grădină a guberniei a săvârșit o litie la mormântul comun al ostașilor roșii căzuți în luptele de curând. Prin aceasta a arătat că Biserica plânge la fel pe toate jertfele războiului civil, iar un martor a numit ziua aceea un triumf al credinței.

În 1918-1919 a avut neînțelegeri cu o parte a clerului și a credincioșilor, în frunte cu episcopul vicar Leontie (von Wimpfen), cinstit pentru viața sa dreaptă. Arhiepiscopul Mitrofan s-⁠a împotrivit oricărei colaborări cu organizațiile sovietice și înființării unei „Uniuni duhovnicești a creștinilor ortodocși” care să fie înregistrată de autorități. Spunea că este mai bine să pierzi bisericile și să slujești sub cerul liber decât să jertfești libertatea și adevărul creștin.

Refuzul de a fugi

La 25 martie (7 aprilie) 1919, de praznicul Bunei Vestiri, a slujit în mănăstirea Bunei Vestiri. În predică a pomenit de cei care pieriseră din pricina faptelor fără rost ale autorităților, iar după Liturghie a săvârșit un parastas pentru cei uciși nevinovat.

Clericii, înțelegând primejdia, l-⁠au rugat să plece îndată din Astrahan. Arhiepiscopul a refuzat. Le-⁠a spus că nu poate fugi tocmai când frații nevinovați sunt împușcați sub ochii lor, că poartă pe piept Crucea Mântuitorului, care l-⁠ar mustra pentru o asemenea slăbiciune, și că este curat și fără vină înaintea patriei și a poporului său.

Arestarea și mucenicia

În vara anului 1919 a fost arestat de ceka, din porunca lui Serghei Kirov, împreună cu episcopul Leontie. Amândoi au fost învinuiți de complot împotriva puterii sovietice. Credincioșii din Astrahan au încercat să obțină eliberarea lor, dar șeful ceka, Gheorghi Atarbekov, i-⁠a refuzat. La toate interogatoriile arhiepiscopul a rămas neclintit și nu s-⁠a lăsat nici înfricoșat, nici înduplecat să dea mărturie împotriva sa sau a altora.

A fost osândit la moarte. Când a fost scos la execuție, i-⁠a binecuvântat pe soldații plutonului, iar aceștia au refuzat să tragă în el. A fost împușcat de cekiști, iar unul dintre ei i-⁠a smuls un smoc din barbă. A primit cununa muceniciei la 23 iunie 1919 (6 iulie pe stil nou). După o tradiție păstrată la Astrahan, înaintea morții arhiepiscopul Mitrofan și episcopul Leontie s-⁠au împăcat.

Mormântul

Credincioșii au răscumpărat trupurile celor doi ierarhi și i-⁠au îngropat în mănăstirea Acoperământului din Boldino. Pe mormânt s-⁠a ridicat un monument de cărămidă, la care oamenii veneau să se roage, iar în 1930 autoritățile l-⁠au dărâmat ca să oprească pelerinajele.

Locul mormântului se află astăzi pe terenul unui spital, iar săpăturile făcute mai târziu de egumenul Iosif (Marian) au arătat că rămășițele ierarhilor nu mai sunt acolo. După război s-⁠a răspândit vestea că ar fi fost mutați în cimitirul orașului, unde credincioșii au pus o cruce de lemn, pe care autoritățile o tot îndepărtau, dar care reapărea mereu.

Chipul păstorului

La prima vedere părea aspru, dar asprimea îi rămăsese doar pe chip, din pricina greutăților copilăriei. În realitate era blând, simplu și primitor, cu inimă bună, gata să răspundă oricărei nenorociri. Primea pe oricine, fără deosebire de rang, și asculta cu răbdare chiar și pe cel mai neînsemnat cântăreț de la țară.

Trimitea adesea bani familiilor sărace și întreținea din banii săi seminariști săraci. Se ruga mult, se scula foarte devreme și era în fiecare zi la Liturghie în biserica de la reședința episcopală. A lăsat numeroase predici, cuvântări și scrieri, între care și un studiu despre învățătura ascetică a Sfântului Vasile cel Mare.

Proslăvirea

Numele lui a fost trecut pe lista noilor mucenici întocmită de Biserica Rusă din afara granițelor în 1981. La 26-27 decembrie 2001 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât includerea lui în Soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei, iar proslăvirea solemnă a avut loc la 14 aprilie 2002 în catedrala Acoperământului din Astrahan. Este prăznuit la 23 iunie (6 iulie pe stil nou), ziua muceniciei sale, și în Soborul Noilor Mucenici ai Bisericii Ruse.