Ambrozie de Sarapul

Sfântul Sfințit Mucenic Ambrozie, episcopul Sarapulului și al Elabugăi, în lume Vasili Ivanovici Gudko, a fost ucis în vara anului 1918, în primele luni ale puterii bolșevice. Biserica Rusă l-⁠a canonizat în anul 2000, iar el este pomenit la 9 august.

S-⁠a născut la 28 decembrie 1867 în orășelul Tîșovțî, din gubernia Lublin (azi în Polonia), din părinți uniți, care s-⁠au alăturat Bisericii Ortodoxe în 1875. A absolvit seminarul din Chelm și Academia teologică din Sankt Petersburg în 1893, cu titlul de candidat în teologie. S-⁠a călugărit în 1891 și a fost hirotonit ieromonah la 30 mai 1893. Mai întâi a condus școala catehetică misionară de la Biisk, în Altai, până în 1897. În același an Sfântul Sinod a hotărât să deschidă la Seul o misiune ortodoxă, iar arhimandritul Ambrozie a fost numit conducătorul ei. Autoritățile coreene au refuzat să-⁠i primească, așa că misionarii s-⁠au așezat un timp la Vladivostok, apoi la Novokievsk, unde au învățat limba coreeană printre coreenii de acolo. Ambrozie slujea la o biserică de regiment și mustra pe militarii ruși pentru viața de desfrâu care, spunea el, ponegrește numele rusesc. Militarii l-⁠au pârât, iar în 1899 a fost rechemat la Sankt Petersburg și numit supraveghetor al Școlii duhovnicești Donskoi din Moscova. În 1901 a fost numit rector al seminarului din Volînia.

La 30 aprilie 1904, în catedrala din Jitomir, a fost hirotonit episcop de Kremeneț, vicar al eparhiei Volîniei. Din 1909 a fost episcop de Balta, vicar al eparhiei Podoliei, iar din 1914 episcop de Sarapul, vicar al eparhiei Viatka, iar din 5 octombrie 1916 episcop de Sarapul și Elabuga. A ținut predici în limba ucraineană când a slujit în sud și a încurajat cântarea în comun în biserici. A predicat împotriva beției, iar cu binecuvântarea lui s-⁠au înființat la Sarapul și la Elabuga frății de înfrânare. Era socotit un susținător al propovăduirii active a creștinismului printre tătari. A avut un conflict cu unii social-⁠democrați din Sarapul, pe care i-⁠a oprit de la Sfânta Împărtășanie.

La 18 martie 1917, ca monarhist statornic, a fost pus în retragere și numit să cârmuiască mănăstirea Maicii Domnului din Sviiajsk, eparhia Kazanului. A fost iubit de oamenii din Sviiajsk și din satele din jur. Aflând că treburile mănăstirii erau neglijate, slujbele făcute neregulat și unii monahi duceau o viață nepotrivită, a încercat să pună rânduială, ceea ce a dus la conflict cu o parte din frați, iar ieromonahul Teodosie a atentat chiar la viața lui. La începutul lui martie 1918, a fost dat în judecata tribunalului revoluționar din Sviiajsk, sub învinuirea de „acțiuni contrarevoluționare”. Martorul principal al acuzării a fost Teodosie, devenit între timp miliț. Mulți martori au vorbit în apărarea episcopului, și a fost achitat. În iunie 1918 a fost arestat, dar eliberat după câteva zile, și s-⁠a întors la Sviiajsk. Când a fost rugat să mai întârzie plecarea, din pricina relațiilor încordate cu autoritățile și a primejdiei limpezi pentru viața lui, a răspuns: „Trebuie să ne bucurăm că Domnul ne-⁠a adus să trăim într-⁠o vreme când putem suferi pentru El. Fiecare dintre noi păcătuiește toată viața, iar o suferință scurtă și cununa muceniciei...”

A fost omorât de soldați ai Armatei Roșii, la 9 august 1918, lângă Sviiajsk (după unele izvoare, la stația Tiurlema). Canonizarea lui, pentru cinstirea în toată Biserica Rusă, s-⁠a făcut în anul 2000.