Amona

Cuviosul Amona a trăit pe vremea Sfântului Antonie cel Mare, în veacul al IV-⁠lea. Antonie îl iubea și îl prețuia mult, iar Amona i-⁠a urmat la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului.

Rar a fost om atât de stăpân pe sine încât să stea deasupra ocărilor, binecuvântând și făcând bine celor ce îl ocărau. A luptat cu deosebire pentru luminarea și întoarcerea la virtute a unor femei nenorocite, căzute în păcat. Lumea îl vorbea de rău, iar el sfătuia, ruga și se ruga; astfel, multe s-⁠au pocăit și au trăit cu evlavie și cuminte. A adormit în pace înainte de anul 403. Scrierile lui arată un ascet foarte încercat în urcușurile tainice spre Dumnezeu.

Întrebat odată care este calea îngustă și strâmtă, a răspuns că aceasta înseamnă a lupta împotriva gândurilor și a-⁠ți tăia voia pentru Dumnezeu. După unele izvoare, este Amona din Istoria Lausiacă, preot care a văzut un înger scriind într-⁠o carte numele fraților prezenți la Liturghie. Pe cei absenți îi ștergea, iar aceia mureau după trei zile. Pomenirea lui este la 26 ianuarie (stil nou).