Ioan Popov

Sfântul Nou Mucenic Ioan Popov a fost un teolog rus, istoric bisericesc și patrolog, profesor la Academia Duhovnicească din Moscova, necăsătorit, care a dus în lume o viață de fapt monahală. S-⁠a născut la 17 ianuarie 1867 la Viazma și a fost împușcat la 8 februarie 1938 la Eniseisk, după ani de lagăr și de surghiun. Biserica Rusă l-⁠a trecut între sfinți în 2003. Este pomenit în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse și la 5 (18) noiembrie, în Soborul părinților Soborului local al Bisericii Ruse din 1917.

Studiile

Era fiul preotului Vasile Mihailovici Popov, de la biserica Învierii din Viazma, și al Verei Ivanovna. A absolvit școala duhovnicească din Viazma (1882), seminarul din Smolensk (1888) și în 1892 Academia Duhovnicească din Moscova, cu titlul de candidat în teologie, pentru lucrarea „Despre conștiință și originea ei”. A fost bursier profesoral al academiei în 1892-1893. A fost magistru în teologie (1897, cu teza „Legea morală naturală”) și doctor în istoria bisericească (1917, cu teza susținută la Academia din Petrograd, „Persoana și învățătura Fericitului Augustin”, în care primul volum are două părți, „Persoana Fericitului Augustin” și „Gnoseologia și ontologia Fericitului Augustin”).

Profesorul

Din 1893 a fost docent interimar la catedra de patristică a Academiei Duhovnicești din Moscova, din 1897 docent la prima catedră de patrologie, din 1898 profesor extraordinar, iar în 1901-1902 a fost într-⁠o călătorie științifică în Germania, la universitățile din Berlin și München. Din 1917 a fost profesor ordinar. Din 1897 a fost membru al Societății psihologice din Moscova. Între 1903 și 1906 a redactat revista Academiei, „Bogoslovski Vestnik”, care a câștigat mare popularitate, dar redactorul a fost criticat de conservatori. A luptat pentru autonomia Academiei și a scris în presă împotriva concedierii lui V. O. Kliucevski (1906). A fost membru al Comisiei prepreconciliare. Din 1907 a fost și privatdocent la catedra de istoria Bisericii a Universității din Moscova; în 1917 a fost profesor la Cursurile teologice-⁠pedagogice superioare pentru femei, laureat al Premiului Macarie și președinte al Comisiei pentru reforma academiilor duhovnicești. A fost membru al Sfântului Sobor local din 1917-1918 din partea Academiei, vicepreședinte al secției a XII-⁠a și membru al altor secții. În 1917-1919 a fost în conducerea comunităților ortodoxe din Serghiev Posad; între 1918 și 1923 a predat la Academie și la catedra de filosofie medievală a universității, transformată curând în Institutul Filosofic de Cercetare, iar în 1919-1926 la cursurile teologice academice din Moscova.

Era un mare cunoscător al patrologiei și folosea atât izvoare rusești, cât și literatura bisericească străină. Arhiepiscopul Ilarion Troițki, aflat deja la Solovki, a spus într-⁠o adunare de arhierei și clerici deținuți: „Dacă am pune la un loc toate cunoștințele noastre, ele ar fi nimic față de cunoștințele lui Ivan Vasilievici.” Lucrarea lui despre Fericitul Augustin a primit Premiul Macarie, iar profesorul Anatolie Orlov a spus că depășește prin temeinicie tot ce există în literatura noastră, tradusă și originală, în arătarea personalității duhovnicești a lui Augustin în perioada căutărilor lui religioase și filosofice, descoperind factorii istorico-⁠filosofici cu înrâurire hotărâtoare asupra vederilor gnoseologice și ontologice ale gânditorului din Hippo. După protopresbiterul Mihail Polski, după venirea bolșevicilor la putere a scris un al doilea volum, rămas în manuscris.

Arestările și surghiunul

În 1919 a protestat la Sovnarkom împotriva planurilor autorităților de a scoate moaștele Sfântului Serghie de Radonej din Lavră. În 1924, din însărcinarea Patriarhului Tihon, a alcătuit răspunsul către patriarhul Grigorie al VII-⁠lea al Constantinopolului, care recunoscuse pe reînnoitori și îl îndemnase pe Tihon să se retragă. În decembrie 1924 a fost arestat și condamnat la trei ani. Între 1925 și 1927 a fost la Solovki, unde a lucrat ca învățător într-⁠o școală de alfabetizare pentru deținuții de drept comun, și a fost unul dintre autorii „Epistolei de la Solovki” (1926), care propunea concesii reciproce ale statului și ale Bisericii pe temeiul loialității Bisericii față de stat și al nemestecului puterii în treburile bisericești. Declarația mitropolitului Serghie o socotea „minciună fără rușine”. Din 1927 a fost în regiunea Ural, iar din 1928 în surghiun în satul Sîtomino de pe râul Ob, unde a lucrat o cercetare despre Grigorie de Nyssa; prin el se trimiteau din centrul Rusiei bani și alimente locțiitorului de patriarh, mitropolitul Petru Polianski, surghiunit în Nord. În 1931 a fost arestat la Surgut și condamnat la încă trei ani de surghiun în satul Samarovo (azi Hanti-⁠Mansiisk). În 1932 i s-⁠a îngăduit să se întoarcă în Rusia centrală, probabil din pricina bolii (slăbiciune de inimă, tumoare la picioare) și a vârstei.

A trăit lângă Moscova și la 21 februarie 1935 a fost iar arestat ca „membru al grupului ortodox al unei organizații contrarevoluționare ruso-⁠catolice”; în realitate, era vorba de pachetele primite de la Crucea Roșie Internațională și, poate, de trimiterea în Apus a unor date despre prigoana Bisericii din URSS. Nu s-⁠a recunoscut vinovat și a primit cinci ani de surghiun, în satul Ignatovo din ținutul Krasnoiarsk. La 9 octombrie 1937 a fost arestat în surghiun, sub învinuirea că „a făcut sistematic agitație împotriva orânduirii, discreditând mișcarea stahanovistă și Constituția URSS și răspândind calomnii la adresa conducătorilor partidului”, și nu s-⁠a recunoscut vinovat. Prin hotărârea troicii NKVD din ținutul Krasnoiarsk, din 5 februarie 1938, a fost împușcat la 8 februarie.

Canonizarea

La pregătirea canonizării noilor mucenici de către Biserica Rusă din Străinătate, în 1981, numele lui a fost trecut în lista provizorie, dar nu în lista oficială publicată în anii 1990. A fost trecut între sfinți prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse din 30 iulie 2003, ca nou mucenic, împreună cu ucenicul său, ieromonahul Serafim Tievar, mort în lagăr în 1931. La 4 mai 2017 Sfântul Sinod l-⁠a inclus în Soborul părinților Soborului local din 1917-1918.