Arnulf

Sfântul Arnulf, episcop al Metzului, a fost sfetnic la curtea merovingiană a Austrasiei și, spre sfârșitul vieții, pustnic în ținutul Remiremont. Biserica Catolică îl pomenește la 18 iulie. Tradiția îl socotește cel mai vechi strămoș cunoscut al lui Carol cel Mare și al dinastiei carolingiene.

Familia și slujirea la curte

S-⁠a născut în jurul anului 582, lângă Nancy, în Lorena, într-⁠o familie franca de seamă, cu mari moșii între râurile Mosela și Meuse. Viața scrisă la scurtă vreme după moartea lui spune că era din părinți de neam ales și foarte bogați. Textele de mai târziu îi dau diferiți părinți, dar acestea sunt socotite născociri; strămoșii lui nu se pot urmări. Ca adolescent a fost chemat la curtea regelui Theudebert al II-⁠lea al Austrasiei, unde a fost învățat de Gondulf din Provence, și apoi a fost trimis să slujească drept duce la Schelde. S-⁠a distins ca oștean și în administrație, ajungând să aibă în grijă șase provincii. În 596 s-⁠a căsătorit cu Dode, din care s-⁠a născut, între alții, Chlodulf, mai târziu episcop de Metz; Ansegisel, fiul lor după tradiția carolingiană, s-⁠a căsătorit cu Begga, fiica lui Pepin de Landen, și din acest neam au venit Pepin de Herstal, Carol Martel și, după câteva generații, Carol cel Mare.

Episcop

În jurul anului 611, Arnulf și prietenul său Romaric, tot dregător al curții, plănuiau un pelerinaj la mănăstirea Lérins. Regele Chlothachar, care prețuia priceperea lui, i-⁠a oferit scaunul gol al Metzului, capitala Austrasiei. Soția lui a luat veșmântul călugăresc la Trier, iar Arnulf a văzut în aceasta un semn de la Dumnezeu, a devenit preot și apoi episcop. A rămas totuși în slujba regelui, ca econom și curtean.

În 613, Arnulf s-⁠a aliat cu Pepin de Landen și a condus împotrivirea nobililor franci față de regina Brunhilda, care guverna Austrasia și Burgundia în numele strănepoților ei. Răscoala a dus la căderea, chinuirea și moartea reginei și la unirea ținuturilor france sub Chlothachar al II-⁠lea. Chlothachar l-⁠a făcut apoi rege al Austrasiei pe fiul său Dagobert I, iar Arnulf a fost sfetnicul lui; în 625 a luat parte la sinodul episcopilor franci de la Reims.

Pustnicul

Atras de viața duhovnicească, în jurul anului 628-629 s-⁠a retras ca monah într-⁠o sihăstrie din Vosgi, pe moșiile lui. Prietenul său Romaric, ai cărui părinți fuseseră uciși de Brunhilda, se retrăsese acolo în jurul anului 613 și întemeiase, împreună cu Amatus, mănăstirea Remiremont. După moartea lui Chlothachar, în 629, Arnulf s-⁠a așezat în apropiere și a murit între 640 și 647. A fost îngropat la Remiremont, iar mai târziu moaștele lui au fost mutate la mănăstirea care îi poartă numele, la Metz. În icoane este înfățișat cu toiag de păstor sau cu o greblă.

O legendă spune că Arnulf, chinuit de violența din jurul lui și de gândul că ar fi avut parte la războaiele și crimele familiilor domnitoare, a aruncat într-⁠o zi inelul de episcop în Mosela de pe un pod, rugând pe Dumnezeu să-⁠i dea semnul iertării prin întoarcerea inelului. După mulți ani de pocăință, un pescar a adus la bucătăria episcopală un pește în care s-⁠a găsit inelul. Arnulf a primit semnul și s-⁠a retras îndată din episcopie, trăind ca pustnic până la sfârșit.