Pambo din Nitria

Sfântul Cuvios Pambo din Nitria a fost un părinte al pustiei din Egiptul veacului al IV-⁠lea, copt, ucenic al Sfântului Antonie cel Mare. A trăit în pustia Nitriei, unde a întemeiat mai multe mănăstiri, și a adormit în jurul anului 390. Se pomenește la 18 iulie.

Izvoarele și tăcerea lui

Mare parte din ceea ce se știe despre el vine din Istoria Lausiacă a lui Paladie și din scurte pomeniri ale lui Ieronim și Rufin. Se știe puțin despre viața lui dinaintea călugăriei. Nevoința lui cea mai izbitoare a fost tăcerea. Aceasta a început de timpuriu, când, de la părintele lui duhovnicesc, a primit începutul Psalmului 38: „Zis-⁠am: Păzi-⁠voi căile mele, ca să nu greșesc cu limba mea.” Șase luni nu a spus nici un cuvânt părintelui său, ci s-⁠a ostenit să primească în el aceste cuvinte, și le-⁠a spus smerit altor monahi că abia le-⁠a deprins, și aceasta după optsprezece ani. Pe orice întrebare răspundea abia după multă gândire și rugăciune, temându-⁠se să nu spună ceva de care să se căiască mai târziu. Sfântul Antonie a spus despre el că Duhul Sfânt l-⁠a umplut de frica de Dumnezeu. Iar Sfântul Pimen cel Mare spunea: „Am văzut trei lucruri la avva Pambo: foamea în fiecare zi, tăcerea și împletitul.” Sfântul Teodor Studitul l-⁠a numit „înalt în faptă și în cuvânt”.

Părinte și egumen

Este cunoscut ca întemeietor de mănăstiri în pustia Nitriei. A fost în legătură strânsă cu Melania cea Bătrână, care i-⁠a făcut, lui și mănăstirii lui, multe daruri. O povestire spune că ea i-⁠a adus câteva sute de livre de argint, iar el, fără să lase lucrul și fără să se uite la bani, le-⁠a împărțit mănăstirilor sărace, fără să-⁠i mulțumească; abia după stăruințele ei i-⁠a îngăduit să dea milostenia unui frate care să o împartă. Se spune că astfel i-⁠a întors „gândul trufaș despre bani”. Pambo a fost fie izgonit, fie a mers în pelerinaj în Palestina cu Isidor, Pisimie, Adelfie, Pafnutie și încă o duzină de clerici, iar Melania a mers cu ei.

În vremea certurilor timpurii despre arianism, Sfântul Atanasie l-⁠a adus din Nitria ca să-⁠l sprijine în curțile de judecată din Alexandria. Mai târziu a scris despre el că era „plăcut lui Dumnezeu”. Se povestește că fața lui „strălucea ca fulgerul”, semn al înaltei lui sfințenii. Doi frați, care primiseră o moștenire mare de la tatăl lor, unul a dat-⁠o toată, iar celălalt a zidit o mănăstire și a îngrijit pe cei lipsiți; întrebat care e mai sfânt, Pambo a spus că sunt deopotrivă, și se spune că a avut o vedenie a celor doi frați stând în fața lui Dumnezeu. A cunoscut personal pe Vesarion, Isaia, Pesios, Arsisie și Serapion cel Mare, tovarăși din pustiile Egiptului, și este citat discutând cu mai mulți dintre ei în culegerile de cuvinte. Istoricul și teologul Rufin l-⁠a vizitat în 374. Ucenici ai lui au fost mari ostenitori, între ei Dioscor (mai târziu episcop de Hermopolis), Amoniu, Eusebiu și Eutimie, pomeniți în viața Sfântului Ioan Gură de Aur; este socotit și părinte duhovnicesc al altor sfinți, între care Pișoi și Ioan Piticul. S-⁠a bucurat de mare cinste, fiind cercetat de mulți, între care Atanasie, Melania cea Bătrână și Amonas al Egiptului. Totodată, el prețuia mult chemarea monahală și îi învăța pe mireni să cinstească monahismul.

Adormirea

Împletea un coș când a adormit, și acesta a fost prima lui moaște; Melania cea Bătrână, care aduna moaște de la mulți sfinți bărbați, se afla la Nitria și a primit chiar coșul. Povestind frățiilor adunate lângă patul lui ce virtuți urmărise în viață, a zis: „De când am venit în acest loc al singurătății, mi-⁠am zidit chilia și am locuit în ea, nu-⁠mi aduc aminte să fi mâncat altceva decât ce am câștigat cu mâinile mele, nici să mă fi căit de vreun cuvânt rostit... Și iată, merg la Domnul ca unul care încă nu a început să slujească lui Dumnezeu.” Se spune că a murit în anul al șaptezecilea al vieții.

Anul morții e nesigur: unii socotesc că Pambo „istoric” a murit între 373 și 374; Istoria Lausiacă spune doar că a murit înainte ca Paladie să intre în pustie, adică înainte de 385; un martirologiu catolic spune „în jur de 390”, iar alții 393. Cercetători ca Graham Gould socotesc că nu există temei istoric pentru a crede că a fost un om foarte învățat sau legat de origenism; învinuirea a pornit din pricina neînțelegerilor privitoare la unii ucenici și la monahii tovarăși, Frații Înalți din Kellia. Povestirea după care s-⁠ar fi împotrivit participării femeilor la cântarea liturgică nu pare, după cercetările mai noi, anterioară veacului al VI-⁠lea, deci nu se poate lua drept părere sigură a lui.