Aviv

Sfântul Mucenic Aviv, diacon din Edessa, în Mesopotamia, azi Urfa în Turcia, a fost ars de viu pentru credința în Hristos în vremea împăratului Liciniu, între 307 și 322. Este cinstit de Bisericile Catolică, Ortodoxă și ortodoxe orientale. Biserica îl pomenește la 15 noiembrie împreună cu sfinții Guria și Samona, cu care a fost îngropat, iar separat la 2 septembrie și la 2 decembrie.

S-⁠a născut la Edessa, în jurul anului 307, din părinți creștini, și a lucrat la început ca meseriaș. A fost hirotonit diacon la paisprezece ani, vârstă socotită în antichitate vârstă de bărbat. Ca diacon slujea în satul Thalsei, dar umbla prin sate și citea locuitorilor Sfânta Scriptură. Împăratul a poruncit prinderea lui pentru răspândirea cu râvnă a creștinismului. Se spune că el a spus: „Dacă rămân ascuns, alții vor fi siliți să primească cununa muceniciei împotriva voii lor, și ce cinste va avea credința noastră dacă nu e primită de bunăvoie? Moartea stă înaintea omului oriunde s-⁠ar duce, aceasta e soarta tuturor copiilor lui Adam”. Nevrând ca vreun creștin sau necreștin să sufere din pricina căutării lui, s-⁠a înfățișat singur, spunând: „Eu sunt Aviv din Edessa, cel pe care îl căutați”.

În zilele de chinuri a fost biciuit și pieptănat de cinci oameni. Când guvernatorul l-⁠a amenințat cu chinuri mai cumplite, sfântul a spus: „Cum pomul udat dă rod, așa se întărește duhul meu prin chin”. Guvernatorul, supărat de neputința lui, a întrebat: „Credința ta te învață să-⁠ți urăști propriul trup?”, iar Aviv a răspuns: „Nu urâm acest trup material, ci ne bucurăm de realitatea duhovnicească; suferințele vremii de acum nu sunt vrednice să fie asemănate cu slava care îi așteaptă pe cei ce îmbrățișează pe Hristos”. Guvernatorul l-⁠a întrebat batjocoritor: „Este slăvită această suferință?”, iar Aviv: „Nu e treaba ta să întrebi, căci necredința ta nu e vrednică să audă răspunsurile, după cum învață Scriptura: nu aruncați cele sfinte câinilor, nici mărgăritarele înaintea porcilor”.

A fost osândit să fie ars pe rug. Spre rug, mama lui a fost silită să meargă alături, îmbrăcată în alb, ca la sărbătoare. El a binecuvântat mulțimea, care a răspuns: „Roagă-⁠te pentru noi înaintea Domnului”, apoi a intrat el însuși în foc. După stingerea flăcărilor, trupul i-⁠a fost aflat neatins de mama lui și de rude. După Sinaxar, un grup de creștini din ținut, iudei și păgâni, a luat moaștele lui și le-⁠a îngropat, în anul 322, împreună cu ale mucenicilor Guria și Samona, la o biserică numită Beith Elaha Cucla. Este socotit, împreună cu Guria și Samona, „ocrotitor al celor lezați în legăminte” și ocrotitor al pompierilor. Se povestește despre mormântul lui în romanul siriac „Eufemia și gotul”, în care o fată, Eufemia, necăjită de un got, este scăpată prin mijlocirea lui Aviv. În Bisericile ortodoxe orientale, ziua lui singură este 2 septembrie.