Desideriu de Cahors

Sfântul Desideriu (în franceză Didier) de Cahors a fost un înalt slujitor al curții merovingiene, dintr-⁠o familie aristocratică galo-⁠romană, apoi episcop de Cahors, urmaș al fratelui său Rusticus. S-⁠a născut în jurul anului 580 la Albi și a adormit la 15 noiembrie 655. Este sfânt din vremea Bisericii nedespărțite, cinstit mai ales în Apus; pomenirea lui este la 15 noiembrie.

Tinerețea și slujirea la curte

Era fiul lui Salvius, cu nume anume creștin, și al Herchenfredei, o femeie învățată cu nume franc. Avea doi frați, Rusticus și Syagrius. Cei trei băieți au fost trimiși la curtea regelui franc Clotar al II-⁠lea (584-629, unic stăpân din 613) și, împreună cu alți băieți de neam ales, au primit o educație aleasă la școala de curte merovingiană. Rusticus a primit de tânăr ordinele, a fost arhidiacon la Rodez și egumen al bazilicii palatine a lui Clotar, care l-⁠a numit în cele din urmă episcop de Cahors, în Quercy. Syagrius, după o lungă slujire în casa regală și o lungă apropiere de Clotar, a fost făcut conte de Albi și a exercitat autoritate judecătorească ca prefect în orașul Marsilia.

După Viața sa, Desideriu unea dragostea de litere cu elocvența gallică. Încă adolescent a primit demnități la casa regală și și-⁠a îndreptat studiile spre dreptul roman (adică canonic), așa că gravitatea romană îi tempera bogăția și strălucirea gallică a cuvântului. Curând a fost numit vistiernicul regelui, slujbă pe care a păstrat-⁠o și sub noul rege, Dagobert I (629-639), al cărui om de încredere a fost. După moartea lui Syagrius (629) se spune că a obținut și prefectura Marsiliei, dar aceasta nu e sigură; izvorul ucrainean îl face patrician al Provenței și prefect al Marsiliei între 629 și 634 și spune că în 634 a lăsat aceste slujbe ca să se dedice lucrării bisericești. Credincios sfaturilor mamei sale cucernice, din ale cărei scrisori către el Viața amintește trei, a dus la curte viața serioasă și sfântă a unui monah și și-⁠a administrat slujba cu mare credincioșie. La curte i-⁠a cunoscut pe Sfinții Arnoux, Ouen și Eloi.

Episcop de Cahors

În 630 fratele său Rusticus, episcopul de Cahors, a fost ucis într-⁠o răscoală, iar clerul și poporul orașului au cerut regelui pe Desideriu ca urmaș. Printr-⁠o scrisoare din 8 aprilie 630, Dagobert și-⁠a dat învoirea și Desideriu a fost hirotonit episcop de Cahors de Sulpiciu cel Cuvios, episcopul de Bourges. A păstorit eparhia, care a înflorit sub grija lui, până la moarte (izvorul ucrainean spune că a fost episcop până în 654). Cu ceilalți episcopi ai vremii, mulți crescuți cu el la curte, a ținut o corespondență vie. A fost un râvnitor sprijinitor al vieții monahale și a întemeiat lângă Cahors o mănăstire, a cărei biserică a fost închinată Sfântului Amantius; mai târziu mănăstirea a primit numele ctitorului, Saint-⁠Géry (Dierius, din Desiderius). A condus și o mănăstire de femei, cum arată o scrisoare a lui către stareța Aspasia. Cu sprijinul lui s-⁠a întemeiat în eparhie și mănăstirea Sfântului Petru din Moissac.

Desideriu a ridicat trei mari bazilici în Cahors și lângă el (a Sfintei Maria, a Sfântului Petru și a Sfântului Iulian) și un oratoriu în cinstea Sfântului Martin. Zidirile lui erau lucrate nu din lemn, nuiele și paie, ci, în felul celor vechi, din piatră tăiată; a ridicat de la temelie până la vârf în piatră cioplită. A făcut și un apeduct pentru Cahors, a refăcut zidurile și turnurile care apărau orașul și Castrum Mercurio din Cahors. Faptele lui arată cât de mult a lucrat episcopul pentru binele obștesc, cu autoritatea unui conte sau a unui patrician. I-⁠a convins pe nobilii eparhiei să înzestreze biserici și mănăstiri.

Prin testamentul din 649-650 a înzestrat catedrala, bisericile și mănăstirile orașului său episcopal cu toate moșiile sale. Pe când locuia pe moșiile lui din ținutul Albi, s-⁠a îmbolnăvit și a murit în vila Wistrilingo. Trupul i-⁠a fost dus la Cahors și îngropat în biserica Sfântului Amantius.

Viața și scrisorile

O Viață a lui Desideriu a fost alcătuită spre sfârșitul secolului al VIII-⁠lea de un autor anonim, poate un monah de la Saint-⁠Géry de lângă Cahors, pe baza unor documente mai vechi. I s-⁠a adăugat o culegere de scrisori, unele scrise de el, altele către el, și o relatare a minunilor de la mormântul său. Anthyme Saint-⁠Paul l-⁠a numit „cel din urmă dintre romani”, pentru lucrarea lui de ctitor; corespondența lui cu aristocrații cu care se împrietenise în tinerețe marchează sfârșitul epistolografiei antice. Cercul său literar mic a încercat să păstreze moștenirea și tradițiile romane care merg înapoi la Vergiliu și Homer, iar a vorbi limba trecutului era prețuit; dar el și cercul lui erau foarte puțini în societatea literară a secolului al VII-⁠lea. Culegerile de scrisori de mai târziu, din vremea merovingiană târzie și carolingiană, nu mai au legătură directă cu modelele antice.