Calist I

Sfântul Calist I a fost patriarh ecumenic al Constantinopolului în două rânduri, din 1350 până în 1353 și din 1355 până în 1363. Monah atonit și ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul, a fost un ferm sprijinitor al Sfântului Grigorie Palama și al învățăturii isihaste.

Despre începuturile vieții sale nu se știe nimic sigur; se crede că s-⁠a născut spre sfârșitul veacului al XIII-⁠lea. A trăit douăzeci și opt de ani pe Muntele Athos, în schitul Magula de lângă mănăstirea Filoteu, și a fost în legătură cu mănăstirea Iviron. L-⁠a cunoscut pe Grigorie Sinaitul, l-⁠a urmat în călătoriile lui, între care cea din Paroria Traciei, și i-⁠a scris viața. A fost hirotonit preot la Athos și a semnat în 1340-1341 Tomosul Aghiorit în apărarea isihaștilor. În 1342 a făcut parte din delegația monahilor athoniți trimisă la Constantinopol să împace taberele războiului civil și a luptat împotriva bogomililor pe Athos. A fost prins de pirați turci, iar obștea athonită a strâns banii pentru răscumpărarea lui și a celorlalți. A întemeiat și mănăstirea Sfântul Mamas din Tenedos.

La 10 iunie 1350, la propunerea împăratului Ioan al VI-⁠lea Cantacuzino, a fost ales patriarh al Constantinopolului, după Isidor I. În 1351 a prezidat sinodul de la Vlaherne, care a întărit învățătura Sfântului Grigorie Palama despre deosebirea dintre ființa lui Dumnezeu și energiile necreate și a osândit pe potrivnicii lui; el și patriarhii care i-⁠au urmat au dus apoi o campanie îndârjită pentru ca doctrina să fie primită de celelalte Biserici ortodoxe, nu fără împotriviri (mitropolitul Kievului, de pildă, a respins-⁠o cu hotărâre). În decembrie 1350 a dat un sigiliu împotriva celor ce merg la vrăjitori și a ținut o cuvântare despre aceasta. Istoricii moderni, cum e Martin Jugie, îl descriu ca pe un om dârz, al cărui zel împotriva potrivnicilor trebuia ținut în frâu. A întrerupt legăturile cu patriarhia sârbă proclamată de Ștefan Dușan, afurisindu-⁠i pe țarul sârb și pe arhiepiscopul său.

În 1353 a refuzat să-⁠l încoroneze ca împărat pe Matei Cantacuzino, alături de tatăl lui, și să oprească pomenirea împăratului legitim, Ioan al V-⁠lea Paleologul, și a fost înlăturat. S-⁠a retras la Athos, apoi la mănăstirea Sfântul Mamas și în Tenedos, unde se afla Ioan al V-⁠lea. Când acesta a ajuns pe tron, a revenit în scaun în 1355 și a rămas până la sfârșit. Atunci a întărit administrația patriarhiei, a așezat parohiile sub supravegherea unui exarh patriarhal, a sprijinit pe Sfântul Atanasie Meteoritul la ridicarea mănăstirii Schimbării la Față de la Meteora și, în 1355, a scris clericilor din Târnovo că latinii botezați printr-⁠o singură scufundare trebuie botezați din nou.

A murit în august 1363, în drum spre Serres, ca membru al solilor lui Ioan al V-⁠lea trimiși să ceară ajutor de la împărăteasa Elena a Serbiei împotriva otomanilor. Se povestește că trecând pe la Athos, schimnicul Maxim din Kavsokalivia l-⁠ar fi întâmpinat zicând în glumă că bătrânul nu-⁠și va mai vedea „bătrâna”, adică Constantinopolul, și a încheiat cu psalmul „Fericiți cei fără prihană în cale”. Împreună cu Ignatie Xantopol a alcătuit Suta, o lucrare de o sută de capitole despre nevoința isihaștilor, cuprinsă în Filocalie. A scris și viețile lui Grigorie Sinaitul și Teodosie de la Târnovo. Se pomenește la 20 iunie.