Casian Desculțul

Sfântul Cuvios Casian Desculțul a fost monah la mănăstirea Iosif de la Volokolamsk, ucenic al Sfântului Iosif de Volokolamsk, și a murit în anul 1532, la vârsta de nouăzeci și trei de ani, fiind nașul de botez al țarului Ivan, viitorul Ivan cel Groaznic. Biserica îl pomenește la 24 februarie și la 5 septembrie (zi schimbătoare), în Soborul sfinților Moscovei, în stil nou.

Din palat la mănăstire

S-⁠a născut în Pereslavl, din părinți ortodocși, și se numea Cosma. Ajuns bărbat, a devenit puternic și curajos și a început să frecventeze curtea. Pentru îndrăzneala, vitejia și forța lui, a fost cunoscut și marelui cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, pe care l-⁠a învățat să tragă la țintă, și pentru aceasta cneazul l-⁠a cinstit și l-⁠a ocrotit. Dar într-⁠o zi Cosma a înțeles deșertăciunea lumii, a cinstei și a slavei ei, și a venit la Cuviosul egumen Pafnutie la Borovsk. Văzând că fuge de lume din râvnă pentru Dumnezeu, Pafnutie l-⁠a tuns în monahism cu numele Casian, și el a fost ucenic al bătrânului, care îl iubea pentru smerenie, ascultare și mari osteneli.

Cu Sfântul Iosif

Bătrânul Iosif era pe atunci cantor. Văzând viața aspră a lui Casian și ascultarea lui față de Pafnutie, s-⁠a legat de el cu dragoste duhovnicească și i-⁠a spus gândul lui de a întemeia o viață de obște, în care toți să aibă masă și haine comune, nimic al lor, ca la Apostoli. Casian a răspuns: „Dumnezeu și Preacurata Maică vor împlini planul tău, iar eu voi fi cu tine.” După moartea lui Pafnutie, Iosif a devenit egumen. Împreună cu bătrânul Gherasim cel Negru a vizitat mănăstirile Rusiei, fără să-⁠și spună numele, și la mănăstirea Sfântului Chiril de la Lacul Alb a găsit ce căuta. Pe locul unde s-⁠a întemeiat mănăstirea Preacuratei, o fulgerare a luminat, în amiaza unei zile senine, mai tare decât soarele, și Iosif a iubit locul acela. Casian a venit anul următor, i-⁠a văzut pe Iosif și pe frați în mari osteneli și s-⁠a alăturat lor.

Pe trupul gol, sub cămașă, purta o platoșă și frământa pâine pentru frați. Canonul lui de chilie era de șase mii de rugăciuni ale lui Iisus și o mie de metanii. Când platoșa s-⁠a destrămat, a purtat lanțuri foarte grele. Odată a hotărât să nu mănânce, să nu bea și să nu doarmă întins patruzeci de zile, dar a slăbit după douăsprezece zile, iar egumenul Iosif i-⁠a interzis să se istovească. Apoi a luat pâine și apă o dată la două zile și s-⁠a ostenit atât, încât i s-⁠a întunecat vederea. Treizeci de zile a stat fără să vadă, condus de ucenicul său, Iona Golova Pușecinikov. Iosif a înțeles că vine din postul prea mare și i-⁠a interzis iar. Casian a ascultat și vederea i s-⁠a vindecat.

Mai târziu a slăbit iar și i s-⁠au paralizat picioarele, încât se târa ca să-⁠și facă nevoile. Într-⁠o zi, întins și rugându-⁠se Maicii Domnului, a auzit sunând la Liturghie și a privit la icoană și a spus plângând: „O, Preacurată Stăpână, Maica lui Dumnezeu, dacă îmi dai să umblu pe picioarele mele, cât voi trăi nu-⁠mi voi pune cizme în picioare și nici blană pe trupul meu păcătos.” Îndată s-⁠a ridicat și a alergat la biserică, mulțumind Maicii Domnului cu lacrimi. De atunci a umblat până la sfârșitul vieții doar în haina monahală, vara și iarna, și și-⁠a păstrat jurământul. Într-⁠o iarnă atât de aspră că înghețau păsările, a îndurat frigul spunând: „Rabdă, Casiane păcătosule, rabdă. Amar e gerul, dar dulce e raiul.” Când a ajuns la nouăzeci de ani și a slăbit, frații i-⁠au scos lanțurile, chiar împotriva voinței lui, și au făcut din ele lanțurile crucii de pe biserică, deasupra clopotelor. Însănătoșindu-⁠se, a poruncit să i se facă alte lanțuri, mai ușoare, și le-⁠a purtat până la sfârșit.

Nașul țarului

Când i s-⁠a născut fiul, Ivan Vasilievici, marelui cneaz Vasile Ivanovici, care se rugase mulți ani pentru aceasta, a trimis la bătrânul Casian pe Tihon Zvorikin, cerând cu smerenie să primească pruncul din apa Botezului. Casian era deja slab și bătrân, dar s-⁠a ridicat repede din pat, a mulțumit lui Dumnezeu înaintea icoanei și s-⁠a bucurat că țara rusă nu rămâne goală și că neamul țarilor ortodocși nu se stinge. Mai întâi a avut îndoieli, spunând: „Cine sunt eu, păcătosul, ca să îndrăznesc o asemenea faptă?” Dar egumenul Nifont și bătrânii l-⁠au rugat să nu se împotrivească, iar el a spus: „Fie voia lui Dumnezeu.” Când a ajuns la Moscova, marele cneaz a venit îndată la metoh, și-⁠a scos coroana de pe cap și s-⁠a închinat, spunând: „Cinstite bătrân Casian, mă închin ție pentru marile tale osteneli, pentru că la o asemenea bătrânețe și slăbiciune nu ai nesocotit cuvântul nostru. Te rog să primești în mâinile tale din sfânta cristelniță pe fiul meu Ivan.” L-⁠a trimis apoi cu mari cinstiri la mănăstirea Sfintei Treimi a Sfântului Serghie. La botez, pruncul a fost primit din cristelniță de arhimandritul Daniil din Pereslavl și de bătrânul Casian, care l-⁠au dat în mâinile tatălui. Marele cneaz, de bucurie, a iertat pe mulți osândiți și a trimis milostenii în toate mănăstirile, iar pe Casian l-⁠a răsplătit cu daruri mari și l-⁠a lăsat să plece.

Adormirea

Peste doi ani și jumătate, Casian s-⁠a mutat în pace la Domnul, în vârstă de nouăzeci și trei de ani. Egumenul Nifont a scris marelui cneaz că, cu zece zile înainte, bătrânul se îmbolnăvise, în sâmbăta lăsatului sec de carne a cerut rânduiala pocăinței, a rostit-⁠o cu el cuvânt cu cuvânt, cu minte deplină, și s-⁠a împărtășit. Apoi s-⁠a împărtășit din nou și a stat de vorbă cu frații, mângâindu-⁠i, iar la slujba de seară a cerut să se facă vecernia la el în chilie și să se citească rugăciunile la ieșirea sufletului, și în a treia cântare a celui de-⁠al doilea canon și-⁠a dat sufletul lui Dumnezeu. La 11 februarie (24 februarie, stil nou) 1532, într-⁠o duminică a lăsatului sec de brânză, la ceasul al zecelea, s-⁠a mutat bătrânul Casian Desculțul.

Într-⁠o zi a luat foc acoperișul de lemn al trapezei, iar vântul puternic ducea focul spre chilii. Cel care a scris povestirea, pe atunci chelar, a alergat la Casian și l-⁠a rugat cu lacrimi să se roage. Bătrânul s-⁠a întors spre icoana Maicii Domnului și a spus: „Preacurată, ai iubit locul acesta, trimite pedeapsa cu milă.” A citit „Cuvine-⁠se cu adevărat” și apoi flăcările s-⁠au întors în altă parte, s-⁠au ridicat în vârtej, fără să strice altceva, și s-⁠au stins singure.