Cei 42 de mucenici din Amoreea

Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea au fost înalți dregători și ostași ai Imperiului Bizantin, luați prizonieri de arabi la căderea cetății Amoreea, în Asia Mică, în anul 838. Ținuți șapte ani în temniță la Samarra, în Califatul Abbasid, au refuzat toate îndemnurile de a se lepăda de Hristos și de a primi islamul și au fost decapitați la 6 martie 845. Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-⁠Catolică îi pomenesc în ziua muceniciei lor.

Căderea Amoreei

După cronicari, în 837 împăratul Teofil a cucerit cetatea Zapetra, socotită locul de baștină al califului al-⁠Mutasim, și a sărbătorit biruința la Constantinopol cu un triumf la hipodrom, poruncind chiar să se umple fântânile orașului cu vin. În anul următor, 838, ca să se răzbune, califul a pornit o mare campanie împotriva cetății de baștină a lui Teofil, Amoreea. În iulie, la bătălia cu generalul arab Afșin, bizantinii au fost greu înfrânți, iar împăratul a scăpat cu greu, lăsându-⁠și cetatea în voia sorții.

Amoreea era atunci una dintre cele mai mari cetăți ale Imperiului, capitala themei Anatolikon și locul de origine al dinastiei amoriene care domnea atunci. În ea se adunaseră forțe bizantine mari, conduse de dregători de seamă, între care șapte strategi, guvernatori de theme. Vara, oastea arabă condusă chiar de calif a asediat-⁠o. După doisprezece zile de asediu, cetatea a căzut la 15 august 838, prin trădarea unui ofițer bizantin numit Boiditzes. O mare parte a locuitorilor și a garnizoanei a fost ucisă, iar ceilalți au fost luați în robie; pe drumul spre Siria cei mai mulți au pierit și ei din lipsă de apă și de hrană.

Anii de temniță

Au rămas în viață doar prizonierii de rang înalt, 42 de ofițeri și fruntași ai cetății, duși la Samarra, capitala califatului, și aruncați în temniță, unde au stat aproape șapte ani în condiții foarte grele. Împăratul Teofil și, după moartea lui în 842, Mihail al III-⁠lea și împărăteasa Teodora, care conducea ca regentă, au încercat de mai multe ori să-⁠i răscumpere sau să-⁠i schimbe, dar califii au respins toate propunerile.

Urmașul lui al-⁠Mutasim, califul al-⁠Wathiq, a hotărât să-⁠i silească pe prizonieri să se lepede de credință. Socotind că anii de temniță le frânseseră puterea, le trimitea oameni care le aduceau hrană și haine și le vorbeau despre lepădarea de Hristos. Printre ei erau și greci, între care chiar trădătorul Boiditzes.

Mărturisirea

Solii califului stăruiau mai ales asupra faptului că Dumnezeu ar fi de partea musulmanilor, de vreme ce le dă biruințe. Mucenicii au respins cu tărie aceste argumente. Tradiția păstrată în sinaxare spune că le-⁠au răspuns că, dacă biruința și puterea ar dovedi adevărul unei credințe, atunci și idolatria egiptenilor, a babilonienilor, a elinilor și a romanilor, ca și închinarea perșilor la foc, ar fi fost adevărate, pentru că fiecare dintre aceste popoare i-⁠a stăpânit cândva pe ceilalți. Creștinii, spuneau ei, știu că Dumnezeu le dă uneori biruința, iar alteori îngăduie suferința ca să-⁠i îndrepte și să-⁠i aducă la pocăință pentru păcatele lor.

Tot sinaxarele povestesc că, atunci când li s-⁠a spus că Mahomed este adevăratul profet, mucenicii au întrebat: dacă doi oameni s-⁠ar certa pentru un ogor și unul ar avea mulți martori că ogorul este al lui, iar celălalt niciun martor afară de sine, al cui ar fi ogorul? Răspunzând că al celui cu mulți martori, interlocutorii lor și-⁠au rostit singuri judecata: Hristos are ca martori pe toți proorocii, de la Moise până la Ioan Botezătorul, pe care și ei îi recunosc, pe când celălalt nu are alt martor decât pe sine.

Mucenicia

Încredințat că prizonierii nu se vor clinti, califul a poruncit să fie uciși. La 6 martie 845 au fost scoși pe malul unui râu, pe care izvoarele îl numesc Eufrat, și decapitați de robi etiopieni, în fața unei mari mulțimi de musulmani și creștini. Primul a fost ucis Teodor Krateros, apoi magistrul Constantin Babutzikos, ruda împărătesei. După o tradiție, unul dintre prizonieri a slăbit, dar sfetnicii califului au spus că cine nu și-⁠a păstrat credința sa nu o va păstra nici pe a lor, și a fost ucis și el; după altă versiune, aceste cuvinte îl priveau pe trădătorul Boiditzes.

Trupurile au fost aruncate în râu. Sinaxarele spun că trupul celui care se lepădase s-⁠a scufundat îndată, iar trupurile și capetele mucenicilor au plutit și s-⁠au oprit la malul celălalt, în dreptul unei mănăstiri. Trei zile egumenul ei a văzut o lumină deasupra acelui loc, iar creștinii au strâns și au îngropat trupurile, care au devenit moaște cinstite.

Numele mucenicilor

Dintre cei 42 se cunosc doar câteva nume. Teodor Krateros, eunuc al curții și protospatar, poate strateg al themei Bucelarilor, este socotit în vieți conducătorul lor. Patriciul Aetios era strategul themei Anatolikon. Magistrul Constantin Babutzikos, cumnatul împărătesei Teodora, era se pare cel mai înalt în rang; lui i s-⁠a propus cel dintâi să primească islamul și poate a fost și cel dintâi ucis. Se mai pomenesc patriciul Teofil, Constantin, notarul lui Babutzikos, Bassoes, numit „alergătorul”, Astrios și Calist, din familia Melissenos.

Calist, patriciu și turmarh, are în vieți o biografie mai amplă: a urcat de la spatar imperial la comite al Scholelor și apoi la duce al Coloneei, până când a fost prins de soldații pavlicieni pe care îi comanda și predat arabilor, care l-⁠au pus împreună cu prizonierii din Amoreea.

Viețile lor

Viața celor 42 a fost scrisă la scurt timp după moartea lor de monahul Evodie, care a văzut în căderea Amoreei o pedeapsă dumnezeiască pentru reînnoirea iconoclasmului de către împăratul Teofil. Cea mai mare parte a scrierii lui o alcătuiesc discuțiile despre credință dintre prizonierii neclintiți și cei trimiși să-⁠i convertească. Opera lui Evodie este socotită ultimul exemplu al genului de pătimire colectivă și s-⁠a răspândit mult. În secolele IX-⁠X s-⁠au mai scris și alte vieți: a lui Mihail Sincelul, una atribuită lui Sofronie al Ciprului, una în Minologhionul imperial și una anonimă, iar cronicile bizantine pomenesc și ele moartea lor. Cea mai veche traducere slavonă a vieții lor se află în Codicele Suprasliensis.

Cinstirea

Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea sunt prăznuiți la 6 martie (19 martie pe stil nou), ziua morții lor. Spre deosebire de cei 40 de Mucenici din Sevastia, sunt rar zugrăviți în arta bizantină; atunci când apar, sunt înfățișați ca un grup de dregători în veșminte de curte.