Dimitrie cel Nou

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, numit și Dimitrie de la Basarabov, este ocrotitorul cetății București, unde se odihnesc sfintele lui moaște din 1774. S-⁠a născut în satul Basarbovo, de pe valea râului Rusenski Lom, lângă Ruse, în Bulgaria de azi. A fost păstor, apoi monah și pustnic, iar despre anii lui se știu puține lucruri sigure: izvoarele dau veacuri deosebite, de la secolul al XIII-⁠lea până la 1685. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 27 octombrie 1955. Este pomenit la 27 octombrie, iar Biserica Rusă îl pomenește la 26 octombrie și la 8 iulie, la strămutarea moaștelor.

Viața

După Viețile Sfinților românești, Dimitrie s-⁠a născut în vremea țarilor vlaho-⁠bulgari Petru și Asan, în secolul al XIII-⁠lea, în satul Basarabi (Basarbovo) din Bulgaria, și a fost păstor de vite. Nu se cunosc multe amănunte, dar se povestește o întâmplare care a stat la începutul vieții lui ascetice: într-⁠o zi, umblând prin fânul înalt după vitele satului, a strivit din nebăgare de seamă puii golași dintr-⁠un cuib de pasăre. Atât de vinovat s-⁠a simțit în inimă, că a pedepsit piciorul păcătos, nemaiîncălțându-⁠l vreme de trei ani, nici vara, nici iarna.

Mai târziu a primit haina monahală la o mănăstire dintr-⁠o peșteră, nu departe de satul lui (după o tradiție bulgară, era căsătorit, dar fără copii, și s-⁠a călugărit după moartea soției, la mănăstirea din stâncă de lângă satul natal, unde s-⁠a făcut cunoscut prin râvnă și toate virtuțile monahului adevărat). În peșteră a petrecut în post și rugăciune, în nevoințe cunoscute numai de Dumnezeu. Cunoscându-⁠și dinainte sfârșitul, a închis gura peșterii cu pietre și și-⁠a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu; după tradiția bulgară, simțind sfârșitul, a ieșit din mănăstire, s-⁠a culcat între două pietre pe malul râului Rusenski Lom și acolo a adormit. Multă vreme trupul nu a putut fi aflat: venind o revărsare, cele două pietre au căzut în râu împreună cu moaștele. Dumnezeu a voit să-⁠l descopere: îngerul Domnului i s-⁠a arătat în vis unei copile stăpânite de duh necurat, i-⁠a arătat locul și i-⁠a zis: „Dacă părinții tăi mă vor scoate din apă, eu te voi tămădui.” Astfel au fost aflate moaștele, scoase din apă și așezate în biserica satului, unde au început să facă tămăduiri.

După altă versiune, aceea a lui Paisie Hilandarețul, Dimitrie era un mirean, care trăia singur pe malul unui râu, cu o mică vie și câteva oi, și a murit acolo; Paisie dă ca an al morții 1685. Moaștele au fost strămutate la Basarbovo, unde se făceau tămăduiri. Două surori din satul Cervena Voda au vrut să ia pe furiș o părticică din moaște pentru biserica lor, dar carul nu a putut porni până nu s-⁠au pocăit și nu au dat înapoi ce luaseră; mitropolitul Nichifor al Târnovei, venit să se închine cu un grup de clerici, între care monahul Laurențiu, a încercat să muște o părticică, dar gura i-⁠a rămas deschisă până s-⁠a pocăit cu lacrimi. Un episcop catolic, Nicolò Pulieși, care a vizitat Basarbovo pe la 1764-1765, mărturisește că a văzut moaștele într-⁠o biserică purtând numele sfântului, cinstite cu evlavie de săteni de trei veacuri, cu jertfe de animale în cinstea lui, la care veneau și bulgari și armeni din Ruse. Lui Todor Mollov i se pare că sfântul a trăit cu trei veacuri înainte de data dată de Paisie.

Moaștele la București

În războiul ruso-⁠turc din 1768-1774, armatele rusești au trecut Dunărea și au ocupat Basarbovo. Generalul Ivan Saltîkov, auzind de moaște, a poruncit să fie duse în Rusia, dar un negustor român, Hagi Dimitrie, tălmaciul generalului, și mitropolitul Grigorie al II-⁠lea al Ungrovlahiei l-⁠au rugat să nu le înstrăineze, ci să le lase Țării Românești ca mângâiere pentru suferințele războiului. Cererea a fost îndeplinită și moaștele au fost așezate în biserica Mitropoliei din București la 13 iulie 1774. Generalul a luat totuși mâna dreaptă a sfântului și a trimis-⁠o la Kiev, unde se află și azi în Lavra Peșterilor.

În noaptea de 17 februarie 1918, în timpul ocupației capitalei în Primul Război Mondial, au bătut clopotele, vestind dispariția moaștelor din biserica Mitropoliei: câțiva soldați bulgari furaseră racla, voind să o ducă peste Dunăre. Planul lor a fost curând descoperit și sfântul s-⁠a întors la București, iar credincioșii s-⁠au adunat cu zecile de mii, fiindcă sfântul era socotit ocrotitorul cetății și era foarte iubit pentru multele minuni și pentru că a mântuit orașul de multe năpaste. Între ele se amintește ciuma din 1813-1814, izbucnită a doua zi de domnia lui Caragea, care ar fi nimicit jumătate din locuitorii Bucureștiului și vreo șaptezeci de mii de oameni în toată țara: bucureștenii au strigat către ocrotitor, iar după procesiunea cu moaștele și rugăciuni, ciuma a încetat. Locotenent-⁠colonelul Dimitrie Papazoglu mărturisește că a văzut cu ochii lui minunile sfântului: în 1815, când epidemia era mare, moaștele au fost purtate prin oraș, rugăciunile au fost citite în mijlocul târgului, iar epidemia a început să scadă. În 1827, într-⁠o secetă cumplită, mitropolitul cu un sobor de preoți a scos moaștele în procesiune și în aceeași zi a început o ploaie torențială, care a ținut trei zile și a salvat orașul de foamete. Sfântul a mijlocit și în holera din 1831, când guvernator era generalul Pavel Kiseleff: după sfeștania mare de pe câmpul Filaretului, numărul morților, care crescuse la o sută-⁠o sută șaizeci pe zi, a scăzut repede.

Cinstirea

A fost proclamat ocrotitor al Bucureștilor în 1792, în vremea mitropolitului Filaret al II-⁠lea. Pentru cinstirea lui, Patriarhul Iustinian Marina a propus Sfântului Sinod generalizarea cultului lui în Biserica Ortodoxă Română și a proclamat canonizarea în 1955. Biserica Română și cea Bulgară îl pomenesc la 27 octombrie, zi în care racla cu moaște este așezată pentru închinare pe Dealul Mitropoliei, sub un baldachin împodobit cu flori. În 2005, la cererea Patriarhului Maxim al Bulgariei, Patriarhul Teoctist a dăruit mănăstirii Basarbovo o icoană cu o părticică din moaștele sfântului. În Bulgaria îi sunt închinate trei biserici: mănăstirea din stâncă de la Basarbovo, singura mănăstire rupestră activă din țară, biserica parohială din satul Basarbovo și o biserică nouă din Ihtiman, sfințită în 2020.