Dometian din Sevastia

Sfântul Mucenic Dometian din Sevastia este unul dintre cei patruzeci de mucenici din Sevastia, ostași creștini originari din Capadocia care au înghețat pentru Hristos pe lacul de lângă oraș, în jurul anului 320. Numele lor, păstrate de tradiție, sunt Chirion, Candid, Domn, Isihie, Heraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Angie, Aetie, Flaviu, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacerdon, Nicolae, Valeriu, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton și Aglaie.

În anul 313 împăratul Constantin cel Mare a dat legea libertății credinței, pe care a semnat-⁠o și împăratul Liciniu, cârmuitorul altei părți a imperiului. Dar în ținuturile lui prigoana împotriva creștinilor a continuat. Liciniu, pregătindu-⁠se de război cu Constantin, a vrut să-⁠și curețe oastea de creștini. În Sevastia, în Armenia, comandantul Agricolau a încercat să-⁠i silească să jertfească idolilor pe cei patruzeci de ostași creștini din Capadocia, viteji care ieșiseră biruitori din multe bătălii, dar ei au refuzat.

Au fost arestați și duși legați la lacul de lângă oraș. Era iarnă și se făcea seară. Ostașii au fost puși dezbrăcați pe gheață. Frigul cumplit le-⁠a încleștat mădularele și au început să înghețe. Chinul era cu atât mai greu cu cât pe mal era pregătită o baie caldă, ca ispită: cine voia să-⁠și scape viața trebuia să-⁠i spună paznicului că s-⁠a lepădat de Hristos și putea intra să se încălzească.

Toată noaptea ostașii au răbdat gerul cu bărbăție, îmbărbătându-⁠se unii pe alții și cântând imnuri lui Dumnezeu. Stând în apă, au auzit glas din cer care îi întărea. Spre dimineață unul dintre ei nu a mai putut răbda, a ieșit și a fugit la baie, dar când aerul cald i-⁠a atins trupul, a căzut mort.

Paznicul Aglaie a văzut o lumină cerească străfulgerând deasupra mucenicilor rămași în lac și, cuprins de uimire, și-⁠a lepădat hainele, a mărturisit că este creștin și s-⁠a alăturat celor treizeci și nouă. Torționarii, venind mai târziu, au văzut că ostașii nu numai că nu înghețaseră, ci se încălziseră. Atunci le-⁠au zdrobit fluierele picioarelor cu ciocane și i-⁠au aruncat în foc, iar oasele arse le-⁠au aruncat în râu.

Mama celui mai tânăr, Meliton, l-⁠a îndemnat să rabde până la capăt și, văzând că încă mai respira, l-⁠a luat în brațe și l-⁠a dus după car; când el și-⁠a dat sufletul, l-⁠a pus pe car lângă trupurile celorlalți mucenici.

După trei zile mucenicii s-⁠au arătat episcopului Petru al Sevastiei și i-⁠au descoperit nevoința lor. Episcopul le-⁠a adunat oasele și le-⁠a îngropat cu cinste. Pomenirea celor patruzeci de mucenici ține de sărbătorile cele mai cinstite: în ziua lor, la 9 martie, se dezleagă la post în Postul Mare și se săvârșește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.