Dominic Loricatul

Dominic Loricatul (Domenico Loricato) a fost un pustnic italian de la Fonte Avellana, cunoscut pentru asprimea nevoinței sale. S-⁠a născut între 990 și 995 și a adormit în 1060 la schitul San Vicino, lângă San Severino Marche. Este pomenit la 14 octombrie de ordinul camaldulez.

Părinții l-⁠au rânduit pentru preoție și au mituit un episcop ca să-⁠l hirotonească înainte de vârsta canonică. După câțiva ani ca preot mirean, a fost cuprins de căință pentru păcatul simoniei la care luase parte și s-⁠a făcut monah, probabil la schitul Luceoli, sub îndrumarea lui Ioan din Monte Feltro. Pe la 1044, voind să-⁠și înăsprească nevoința, a venit la Fonte Avellana ca ucenic al Sfântului Petru Damian. Purta zi de zi inele și lanțuri de fier la mădulare și, încărcat de ele, făcea o mie de metanii pe zi sau citea psaltirea întreagă cu brațele întinse în chip de cruce. Își rănea trupul zi și noapte cu bici.

Viața lui a fost scrisă de Petru Damian, la cererea papei Alexandru al II-⁠lea, care îl admira și l-⁠a numit „învățătorul și stăpânul meu”, deși unii cercetători îl numesc ucenicul lui Damian. A purtat pe trup o zale (lorica), ca pe o haină aspră, de unde numele de Loricatul. Se spune că își aplica o sută de lovituri pentru fiecare psalm; treizeci de psalmi răscumpărau un an de păcat, iar psaltirea întreagă cinci ani. Petru Damian a asemănat rănile lui cu stigmatele lui Hristos.

A murit la schitul San Vicino în 1060, unde Petru Damian îl numise prior cu un an înainte, iar moaștele i se cinstesc acolo.

Este un sfânt al Apusului, cinstit în ordinul camaldulez; nu cunoaștem o canonizare sinodală ortodoxă.