Eftimie de Zela

Sfântul Sfințit Mucenic Eftimie de Zela a fost ultimul episcop cu reședință al Zelei, în Pontul de Apus, și episcop ajutător al Mitropoliei Amasiei. Născut în 1876 pe insula Lesbos, a murit în închisoarea din Amasia la 29 mai 1921, în anii marii prigoane împotriva grecilor din Pont. Biserica Greciei și Patriarhia Ecumenică îl cinstesc între noii mucenici ai Asiei Mici, ca păstor care și-⁠a pus sufletul pentru turma sa.

Copilăria și anii de la Limonos

În lume se numea Eustratie Agritelis și s-⁠a născut la 6 iulie 1876, într-⁠o familie de țărani din satul Parakila, în apusul insulei Lesbos. La nouă ani, în 1885, părinții l-⁠au închinat Mănăstirii Limonos, de lângă Kalloni, pe atunci înfloritoare.

În 1889 s-⁠a înscris la școala Limoniada a mănăstirii, o școală de băieți vestită, pe care a absolvit-⁠o cu calificativul maxim în 1892. Egumenul mănăstirii, arhimandritul Antim (Gheorghelis), l-⁠a tuns în monahism cu numele Eftimie, iar în anii următori s-⁠a nevoit în mănăstire.

Studiile la Halki

În 1900 mănăstirea l-⁠a trimis cu bursă la Școala Teologică din Halki, lângă Constantinopol, unde a studiat până în 1907. În 1906 a fost hirotonit diacon în Mănăstirea Sfintei Treimi din Halki de mitropolitul Agatanghel de Grevena.

În 1907 și-⁠a prezentat lucrarea de absolvire, „Scopul vieții monahale în Răsărit până în secolul al IX-⁠lea”, și a absolvit cu distincție. În arhiva Mănăstirii Limonos se păstrează și astăzi cincizeci de manuscrise scrise de mâna lui, cele mai multe caiete din anii de la Halki.

Predicator în Lesbos

Întors la Limonos, a fost numit de mitropolitul Ștefan (Soulidis) al Methimnei director al școlii mănăstirii și predicator al mitropoliei. S-⁠a făcut cunoscut prin darul cuvântului și bogăția predicilor, străbătând satele și târgurile eparhiei.

În anul școlar 1909-1910 a condus școala din satul Skopelos, în ținutul Gera din Lesbos. În 1910 mitropolitul Ștefan l-⁠a hirotonit preot, iar până în 1912 a fost protosincel al Mitropoliei Methimnei.

Episcop al Zelei

În 1912 mitropolitul Gherman (Karavanghelis) al Amasiei, cu reședința la Samsun și el originar din Lesbos, l-⁠a luat ca împuternicit și secretar. Se spune că însuși Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-⁠lea i l-⁠a recomandat, cunoscându-⁠i darurile.

Marea Biserică l-⁠a ales episcop ajutător al Mitropoliei Amasiei, cu titlul vechi și cinstit de episcop al Zelei (astăzi Zile), în Pontul de Apus. Hirotonia a avut loc la Constantinopol la 12 iunie 1912 (după alte surse la 27 iulie).

Și-⁠a avut reședința la Amisos (Samsun) și a purtat grija unei eparhii foarte întinse, cea mai mare din Asia Mică, cu aproximativ 340 de comunități ortodoxe și între 130.000 și 150.000 de credincioși, mulți dintre ei vorbitori de turcă, dar greci prin conștiință. Pentru că mitropolitul Gherman călătorea des la Constantinopol și la Atena, episcopul Eftimie a condus mitropolia în bună parte singur.

Din 1913 s-⁠a așezat în ținutul Pafra (Bafra). Timp de zece ani a zidit în oraș și în multe sate biserici, școli de băieți și școli de fete și a avut grijă să rânduiască preoți și învățători. Mitropolia a cunoscut o înviorare neobișnuită, cu asociații de tineri și de comunitate.

Anii prigoanei

Curând a izbucnit marea prigoană împotriva grecilor din Anatolia, mai ales în ținuturile Samsun și Pafra. De atunci lucrarea lui s-⁠a schimbat din zidire în ocrotire și salvare. A umblat neobosit din loc în loc, adesea urmărit și în primejdie de a fi prins, fără să țină seama de foame, boală și lipsuri, ca să-⁠i ajute și să-⁠i îmbărbăteze pe credincioșii deznădăjduiți și pe cei deportați.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Enver Pașa a poruncit mobilizarea tuturor supușilor otomani. Mulți greci din Pafra, îndemnați de episcopul Eftimie, au refuzat să intre în armata turcă și au urcat în munți, unde au alcătuit cete înarmate de partizani, urmărite apoi ca dezertori. Autoritățile au hotărât deportarea creștinilor, armeni și greci, din Pontul de pe coastă în interiorul Anatoliei.

Episcopul a îndemnat școlile și poporul Pontului să ia parte în fiecare an, la 25 martie, la pomenirea celor peste treizeci de fete din satul Asar, de lângă Pafra, care în 1680 (după altă sursă în 1860) s-⁠au aruncat de pe zidurile cetății lui Ali-⁠bei ca să nu cadă în mâinile asupritorilor.

Din 1917 a devenit conducătorul și sufletul cetelor de partizani din munții Nebian Dag, care se apărau împotriva armatei turcești și a bandelor neregulate. În aprilie 1917 o mare oaste turcească a încercuit, lângă satul Otkaya, Mănăstirea Maicii Domnului de la Maara și peștera în care se adăpostiseră aproximativ 650 de femei și copii și 60 de bărbați înarmați. După șase zile de împotrivire, cei mai mulți au fost uciși sau și-⁠au luat viața ca să nu cadă în mâinile dușmanilor, iar dintre cei prinși puțini au supraviețuit.

În primăvara anului 1919, prin mijlocirea episcopului, britanicii au cerut partizanilor să depună armele, dar aceștia au refuzat. La 15 august 1919, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, episcopul Eftimie a adunat în jur de 12.000 de partizani lângă târgul Çağşur, la sud de Pafra, sub conducerea lui Kiriakos Papadopoulos, care au nimicit forțele înarmate turcești din târg, iar târgul a fost în mare parte distrus. De atunci kemaliștii l-⁠au căutat ca pe conducătorul partizanilor din Pontul de Apus.

Închisoarea și mucenicia

În 1921 guvernul kemalist a poruncit tuturor mitropoliților, episcopilor și arhimandriților din Pont să-⁠și părăsească scaunele și ținutul. Singurii care nu s-⁠au supus au fost mitropolitul Hrisant (Filippidis) al Trapezuntului, episcopul Eftimie și protosincelul Mitropoliei Amasiei, arhimandritul Platon (Aivazidis).

La 21 ianuarie 1921 kemaliștii l-⁠au arestat pe episcopul Eftimie, împreună cu arhimandritul Platon și cu mulți fruntași ai comunității. A fost dus la Amasia, condamnat la moarte și închis în temnița Souyia, loc al unor chinuri cumplite.

Văzând cum erau chinuiți cei arestați cu el, a cerut guvernului de la Ankara să fie socotit el singurul vinovat și pedepsit numai el, iar ceilalți să fie eliberați, dar nu a primit niciun răspuns.

În ziua de Paști, 18 aprilie 1921, fără să fie văzut de paznici, a intrat în sala în care erau ținuți izolați mulți dintre compatrioții lui, ca să-⁠i mângâie și să-⁠i îmbărbăteze. De atunci a fost bănuit și mai mult și închis singur în pivnițele umede ale temniței. Prin mărturia deținuților eliberați mai târziu s-⁠au aflat chinurile lui. Uneori i se auzea glasul cântând slujba înmormântării, pe care o cânta pentru sine însuși.

În a patruzeci și una zi de izolare, la 29 mai 1921, sleit de chinuri și lipsuri, și-⁠a dat sufletul în temniță și a primit cununa muceniciei. Sentința de condamnare la moarte de la Ankara a sosit după moartea lui. Trupul i-⁠a fost totuși spânzurat în piața orașului, împreună cu ceilalți condamnați, oameni politici, negustori, ziariști și clerici din comunitatea greacă, iar apoi a fost îngropat în taină în curtea bisericii din apropiere.

Proslăvirea și cinstirea

La 30 mai 1936, la cincisprezece ani de la mucenicia lui, Mănăstirea Limonos din Lesbos i-⁠a dezvelit bustul, care le amintește pelerinilor de păstorul ce și-⁠a pus sufletul pentru oile sale.

La 4 noiembrie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Greciei l-⁠a trecut în rândul sfinților sfințiți mucenici, împreună cu Sfântul Hrisostom al Smirnei și cu ierarhii Grigorie de Kydonies, Ambrozie de Moshonisia și Procopie de Iconium, pomeniți împreună cu preoții și mirenii uciși în catastrofa Asiei Mici. La 5 iulie 1993 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-⁠a inclus în ceata noilor mucenici ai catastrofei Asiei Mici.

În 1998 i s-⁠a închinat un paraclis în Mănăstirea Limonos, din Mitropolia Methimnei. Sfântul Eftimie de Zela este prăznuit la 29 mai, mai ales în locul lui natal, și în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, împreună cu noii mucenici ai Asiei Mici.