Egidiu

Cuviosul Egidiu (Gilles) a fost, după tradiție, un pustnic de neam grec care a trăit în sudul Franței, în veacul al VII-⁠lea, și egumen al unei mănăstiri întemeiate în Provența. Povestea vieții lui este în mare parte legendară, dar cinstirea lui a fost una dintre cele mai răspândite în Evul Mediu. Este pomenit la 1 septembrie.

Viața după tradiție

Legenda, scrisă la început în latină, în veacul al X-⁠lea, spune că Egidiu s-⁠a născut la Atena, ca fiu al regelui Teodor și al reginei Pelagia. Istoricii socotesc povestea mai degrabă o născocire a hagiografilor. S-⁠a retras mai întâi la gura Ronului și la râul Gard, în Septimania, apoi, după Legenda aurită, lângă Arles, iar mai târziu în pădurea adâncă de lângă Nîmes, unde a trăit mulți ani în singurătate. Singurul lui tovarăș a fost o căprioară care, după unele povestiri, îl hrănea cu laptele ei.

Adăpostul lui a fost găsit de vânătorii regelui, care urmăreau căprioara. O săgeată menită animalului l-⁠a rănit pe sfânt, care a rămas de atunci ocrotitor al celor schilodiți. Regele, după legendă Wamba, un vizigot (ceea ce este nepotrivit cu vremea), a avut mare respect pentru pustnic, care a refuzat toate cinstirile, afară de a avea câțiva ucenici. Regele i-⁠a ridicat o mănăstire în valea lui, Saint-⁠Gilles-⁠du-⁠Gard, pe care Egidiu a așezat-⁠o sub Regula Sfântului Benedict. A murit acolo la începutul veacului al VIII-⁠lea, cu mare faimă de sfințenie și de minuni.

O viață din veacul al X-⁠lea povestește că, pe când Egidiu slujea Liturghia pentru iertarea păcatelor lui Carol cel Mare, un înger a așezat pe altar o scrisoare cu un păcat atât de greu, încât împăratul nu îndrăznise niciodată să-⁠l mărturisească. Legenda nu se potrivește cu vremea, căci Egidiu a trăit mai aproape de Carol Martel decât de Carol cel Mare. Povestirea nu are temei istoric. Se știe de un abate Aegidius trimis în 514 la papa Symmachus de Cezariu al Arlesului, care ar putea fi omul de la baza legendei. Mormântul din biserica mănăstirii din Saint-⁠Gilles poartă o inscripție din veacul al X-⁠lea.

Cinstirea

Orașul Saint-⁠Gilles-⁠du-⁠Gard s-⁠a născut în jurul mănăstirii, care a rămas centrul cinstirii lui, mai ales în Languedoc, iar mănăstirea este azi pe lista UNESCO. A fost unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Evului Mediu: biserici și mănăstiri îi poartă numele în Franța, Spania, Germania, Polonia, Ungaria, Slovacia și Marea Britanie, iar pelerinii veneau cu mulțimea la mormântul lui, aflat pe drumul spre Santiago de Compostela. Face parte dintre cei Paisprezece Sfinți Ajutători și este singurul fără cununa muceniciei, chemat mai întâi împotriva ciumei negre. În 1562, moaștele au fost duse în taină la Toulouse, ferite de hughenoți; cele mai multe s-⁠au întors la mănăstire în 1862, iar mormântul de odinioară a fost regăsit în 1865.

În artă este înfățișat cu o căprioară, iar săgeata îi este semn. Este ocrotitor al celor cu neputințe trupești și chemat împotriva fricilor copilăriei, convulsiilor și depresiei. Este ocrotitorul orașelor Edinburgh și Graz; numele orașului Aiud vine de la hramul lui. Numele Egidiu s-⁠a răspândit și ca nume de botez.