Elima din Babilon

Sfântul Sfințit Mucenic Elima din Babilon, preot, a pătimit în anul 251, în vremea prigoanei împăratului Deciu (249-251), împreună cu episcopul Polihronie, preoții Parmeniu și Hrisotel, diaconii Luca și Muco, și mucenicii Avdon, Sennis, Olimpiu și Maxim.

Deciu, biruind pe perși și stăpânind țara lor, a găsit acolo mulți creștini și a început să-⁠i prigonească. Episcopul Babilonului, Polihronie, preoții Parmeniu, Elima și Hrisotel și cei doi diaconi au fost prinși și aduși la împărat, care le-⁠a poruncit să jertfească idolilor. Polihronie a răspuns cu îndrăzneală că ei se aduc pe ei înșiși jertfă Domnului Iisus Hristos, iar idolilor făcuți de mâna omului nu se vor închina niciodată.

Deciu i-⁠a aruncat în temniță. La a doua cercetare, Polihronie a stat tăcut; Deciu a spus preoților că mai-⁠marele lor a amuțit, iar Parmeniu i-⁠a răspuns că episcopul nu a amuțit, ci nu vrea să-⁠și spurce gura curată și să arunce mărgăritare înaintea porcilor. Pentru aceste cuvinte, Deciu a poruncit să i se taie limba lui Parmeniu, dar acesta, întorcându-⁠se spre Polihronie, a spus limpede: „Roagă-⁠te pentru mine, părinte, văd pe tine pe Duhul Sfânt”.

La porunca lui Deciu, episcopul Polihronie a fost lovit cu pietre peste gură și, ridicându-⁠și ochii spre cer, și-⁠a dat sufletul. Trupul i-⁠a rămas înaintea templului lui Saturn, iar noaptea doi prinți persani, Avdon și Sennis, creștini în taină, l-⁠au îngropat lângă zidul cetății.

Curând Deciu a plecat la Cordula și a poruncit să fie duși după el cei trei preoți și doi diaconi. La Cordula i-⁠a silit din nou să jertfească idolilor, dar Parmeniu, deși fără limbă, a răspuns tare și neclintit, în numele tuturor, cu refuz. Deciu, socotind că Parmeniu vorbește fără limbă prin vrăjitorie, a poruncit să se înmulțească chinurile și să fie arși mărturisitorii cu foc.

Atunci s-⁠a auzit din cer un glas: „Veniți la Mine, cei smeriți cu inima”. Deciu a socotit și acest glas lucrare de vrăjitorie și a poruncit să fie tăiate capetele mucenicilor. Prinții Avdon și Sennis le-⁠au furat noaptea trupurile și le-⁠au îngropat în satul lor de lângă Cordula; aflând, Deciu i-⁠a prins și i-⁠a închis. Ei se bucurau și slăveau pe Dumnezeu pentru această soartă.

În aceeași zi au fost aduși la Deciu, ca creștini, doi alți persani, Olimpiu și Maxim, care după chinuri cumplite au fost tăiați cu sabia. Cinci zile trupurile au zăcut neîngropate, dar în a șasea zi creștinii le-⁠au îngropat cu cinste, pe ascuns, noaptea. Întorcându-⁠se la Roma, Deciu i-⁠a dus cu el în lanțuri pe Avdon și Sennis și le-⁠a poruncit să jertfească zeilor, făgăduindu-⁠le libertate și cinste.

Ei au răspuns că se aduc jertfă numai Dumnezeului lor, iar zeilor lui să le jertfească el însuși. Deciu i-⁠a osândit să fie mâncați de fiare, dar doi lei și apoi patru urși nu s-⁠au atins de ei și s-⁠au culcat la picioarele lor; atunci Avdon și Sennis au fost tăiați cu săbii. Trupurile lor au stat trei zile înaintea idolului, spre înfricoșarea creștinilor, iar noaptea un creștin în taină, Chirin, le-⁠a îngropat în casa lui. Moaștele lor se păstrează în biserica Sfântului Marcu din Roma.

Sinaxarul îi pomenește pe toți la 12 august (stil nou).