Grigorie Decapolitul

Cuviosul Grigorie Decapolitul a fost un monah bizantin din secolul al IX-⁠lea, cunoscut pentru facerea de minuni și pentru călătoriile lui prin lumea bizantină, pentru care i se spune „Noul făcător de minuni”. S-⁠a născut înainte de 797 în Irinopolis din Decapola Isauriei, de unde îi vine supranumele, și a adormit la 20 noiembrie 842 sau mai devreme. Biserica îl pomenește la 20 noiembrie. Moaștele sale întregi se află în România, la mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea.

Tinerețea Părinții lui se numeau Serghie și Maria, și avea cel puțin un frate. O rudă mai târzie a familiei a fost Eftimie, patriarh al Constantinopolului la începutul secolului al X-⁠lea. După Viață, a început învățătura la opt ani, dar, când părinții au vrut să-⁠l căsătorească, a fugit în munți, în jurul anilor 815-816. Acolo l-⁠a întâlnit pe fostul episcop al Irinopolisului, silit să-⁠și lase scaunul din pricina împotrivirii față de iconoclasmul reînnoit. După binecuvântarea lui și la sfatul mamei, a intrat în mănăstirea unde fratele său era monah. Curând s-⁠a certat cu starețul, care ținea cu iconoclaștii, și a plecat la mănăstirea unchiului său matern, Simeon. A stat acolo paisprezece ani, sporind în virtuți, apoi a cerut îngăduința să se retragă ca pustnic într-⁠o peșteră, în jurul lui 830. Acolo a avut o vedenie a luminii Taborului, precum și o arătare a unei femei care l-⁠a vindecat în chip minunat de dorința trupească printr-⁠un fel de operație, o posibilă aluzie la faptul că a fost famen.

Călătoriile Prin 832-833, după o „poruncă dumnezeiască”, a început să umble prin lumea bizantină. A mers întâi la Efes, de unde a plecat pe mare spre Proconnes, Enos și Hristupolis. De acolo a mers pe uscat la Tesalonic și Corint. Din Corint a luat din nou corabia spre Roma, pe la Reggio și Napoli. A stat trei luni într-⁠o chilie la Roma, apoi a mers la Siracuza în Sicilia, unde a petrecut iar vreme în contemplație într-⁠un turn din port. Din Sicilia s-⁠a întors la Tesalonic prin Otranto, unde a fost luat drept iscoadă arabă și rău tratat, în jur de 834. La Tesalonic a învățat mai mulți ucenici, între ei pe Iosif Imnograful. Peste câțiva ani, poate în 836 sau 837, a mers, însoțit de Iosif după viața acestuia, la Constantinopol, unde a stat la biserica Antypas sau la biserica Sfinților Serghie și Vah, și a vizitat comunitatea monahală de pe muntele Olimp din Bitinia. Predica poporului să lepede erezia iconoclastă și a fost apărător al icoanelor, dar nu a fost prigonit. Se povestește că a izgonit un șarpe și demoni care luau chip de muște și scorpioni, a făcut multe proorociri și a vindecat boli. Predicile lui au făcut pe mulți păcătoși, între ei o desfrânată din Siracuza și un monah necredincios, Zaharia, să-⁠și schimbe viața.

Sfârșitul și moaștele Ultimii ani i-⁠au fost însemnați de boală, mai întâi epilepsie, apoi hidropică. A murit la 20 noiembrie 842, sau, după alte tâlcuiri, 841 ori mai devreme. După unele izvoare, înainte de moarte a cerut să fie dus pe muntele Olimp. Pe la 850, rămășițele lui au fost mutate la o mănăstire întemeiată de Iosif Imnograful lângă mormântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în biserica Sfinților Apostoli. Moaștele au făcut minuni. În prezent se află întregi la mănăstirea Bistrița, în Oltenia, iar părticele sunt într-⁠o cruce a patriarhului Nikon și la biserica Buneivestiri din Lalsk. Viața lui din a doua jumătate a veacului al IX-⁠lea este atribuită monahului și scriitorului Ignatie Diaconul, deși autoria este disputată. Din scrierile lui se păstrează o singură predică, despre convertirea, probabil istorică, a unui musulman la creștinism. În iconografie este înfățișat ca monah cu barbă albă, rotundă și îngrijită.