Iacov Sihastrul

Cuviosul Iacov Sihastrul (Iacov Pustnicul) a fost un nevoitor sirian din secolul al IV-⁠lea și al V-⁠lea, pustnic aproape de Cir, ucenic al lui Zebina și al Sfântului Maron, pe care l-⁠a cunoscut personal Teodoret al Cirului. A trăit în aer liber, fără acoperiș, și a murit după anul 456. Se pomenește în calendarul nostru la 26 noiembrie, 21 februarie și 4 martie, iar Biserica Sârbă îl pomenește la 9 decembrie după calendarul vechi.

Viața

Teodoret scrie despre el în capitolul 21 al Istoriei iubitorilor de Dumnezeu. Iacov a fost ucenic al lui Zebina, care l-⁠a îmbrăcat în sac, și al lui Maron. La început s-⁠a nevoit într-⁠o chilie mică, apoi s-⁠a retras pe un deal la treizeci de stadii la răsărit de Cir. Teodoret socotește că astfel l-⁠a întrecut pe Maron, care trăia sub acoperiș, pe când Iacov trăia sub cerul liber. Îndura toate schimbările vremii. Într-⁠o boală grea de stomac, când Teodoret l-⁠a îngrijit, a găsit pe trupul lui lanțuri grele de fier. Mânca numai linte înmuiată în apă, seara. Răbdarea lui era uimitoare: adesea, iarna, stătea trei zile și trei nopți cu fața în jos, rugându-⁠se, iar zăpada îl acoperea atât de tare, încât nu i se vedea nici o bucată de haină, și vecinii îl scoteau cu lopeți.

Într-⁠o altă boală era pe moarte, iar mulți s-⁠au adunat din toate părțile ca să pună stăpânire pe trupul lui. Dar locuitorii orașului apropiat, ostași și oameni simpli, înarmați cum puteau, au venit la cel care murea, au amenințat cu armele și au izgonit pe cei străini, nu ca să ucidă, ci ca să-⁠i sperie. Au pus trupul pe pat și l-⁠au dus în oraș. Pe drum Iacov stătea fără simțire, deși unii țărani îi smulgeau păr ca amintire. A fost lăsat în mănăstirea de la biserica Sfinților Prooroci. Teodoret a venit în grabă de la Beroea, unde se afla, și i-⁠a transmis salutul marelui Acachie. Iacov a deschis deodată ochii și a întrebat ce mai face Acachie și când l-⁠a văzut Teodoret, apoi i-⁠a închis, iar peste trei zile s-⁠a însănătoșit.

Minunile și amintirea

Teodoret descrie minunile lui: apa binecuvântată de el devenea vindecătoare, prin rugăciune scăpa bolnavii de friguri, izgonea demoni și a înviat un copil. A alergat de mai multe ori la rugăciunea lui în lupta cu marcioniții. Când a scris Istoria, în 444 sau 445, Iacov trăia în aer liber, în post și rugăciune, de treizeci și opt de ani. Oameni au construit o mare mormânt în satul vecin, iar Teodoret i-⁠a pregătit un cavou în biserica Sfinților Apostoli. Aflând, Iacov a cerut să fie îngropat chiar pe muntele pe care s-⁠a nevoit. Teodoret i-⁠a împlinit dorința, a poruncit să se cioplească un sicriu de piatră și să fie dus pe munte. Iacov a spus că nu vrea ca mormântul să se numească al lui, ci casa mucenicilor biruitori, iar el, ca un străin primit în comunitatea lor, să se odihnească în alt cavou. A adunat, unde a putut, părticele din moaștele multor profeți, apostoli și mucenici și le-⁠a pus într-⁠un mormânt.

Era mult respectat în chestiuni de teologie. În 434 împăratul Teodosie a scris lui Simeon Stâlpnicul, lui Varadat și lui Iacov, cerându-⁠le să-⁠l convingă pe episcopul Teodoret să se împace cu înțelegerea dintre Ioan al Antiohiei și Chiril al Alexandriei. În 457 împăratul Leon I a cerut episcopilor din Răsărit să sprijine hotărârile de la Calcedon, iar în lista celor care au respins recunoașterea lui Timotei Eluros se află numele lui Iacov. Diavolul l-⁠a ispitit mult: zece zile nu l-⁠a lăsat să mănânce, altădată l-⁠a chinuit o sete îndelungată. A avut vedenii dumnezeiești și a murit în pace. Pe muntele Kafr Rahima s-⁠a ridicat o mănăstire în cinstea lui.