Nicon Metanoitul

Cuviosul Nicon Metanoitul, numit „Pocăiți-⁠vă”, a fost un monah bizantin și predicator itinerant din veacul al X-⁠lea, care a chemat oamenii la pocăință în Asia Mică, în Creta și în Peloponez. A murit la 26 noiembrie 998 și este ocrotitorul Spartei. Biserica îl pomenește în aceeași zi.

S-⁠a născut în jurul anului 925 sau 930, în Pont sau în Paflagonia, din părinți bogați și cucernici. Sinaxarele spun că era de neam armean. În copilărie disprețuia petrecerile și dansurile și dorea să se dăruiască lui Dumnezeu. Într-⁠o zi, tatăl lui, care avea multe moșii, l-⁠a trimis să vegheze asupra lucrătorilor. Văzând osteneala și sudoarea lor, i s-⁠a întristat sufletul și, la douăzeci de ani, și-⁠a părăsit moșiile și părinții. S-⁠a dus la mănăstirea Hrisopetra („Piatra de Aur”), pe hotarul dintre Pont și Paflagonia, a fost tuns și a primit numele Nicon, în lume Nichita. A trăit acolo doisprezece ani, într-⁠o nevoință de rugăciune și pocăință atât de aspră, încât frații l-⁠au rugat să o îndulcească. Egumenul, uimit de rânduiala lui duhovnicească, l-⁠a trimis în lume să propovăduiască.

Trei ani a străbătut Asia Mică, predicând pocăința. După izgonirea arabilor din Creta, în 961, de către Nichifor Focas, s-⁠a dus pe insulă. Ținutul fusese emirat musulman din anii 820, creștinismul slăbise, mulți creștini fuseseră siliți să primească islamul, iar cei rămași credincioși pierduseră legătura cu tradiția vie, pentru că bisericile și mănăstirile ajunseseră în ruină. Potrivit vieții lui, Nicon îi privea pe cei convertiți cu forța nu ca pe musulmani, ci ca pe creștini stricați „de vreme și de lunga petrecere cu sarazinii”. A trebuit să-⁠și schimbe felul de a propovădui și să-⁠și folosească mintea, ca să-⁠i aducă pe ascultători la pocăință. Acolo i s-⁠a dat porecla „Metanoitul” („Pocăiți-⁠vă”), pentru că își începea toate predicile cu aceste cuvinte, luate din Sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiți-⁠vă, că s-⁠a apropiat Împărăția Cerurilor”. A lucrat mai ales în estul Cretei, cu scaunul la Gortina.

După cinci ani în Creta, nu mai devreme de 966, a străbătut Epidaurul, Atena, Eubeea, Teba, Corintul și Nauplia, apoi Peloponezul, Mani și Messenia, și a ajuns la Sparta, unde a rămas aproape treizeci de ani. Tradiția i-⁠a pus în seamă izbăvirea ținutului Laconia de o ciumă și ridicarea a trei biserici și a unei mănăstiri la Sparta, între care biserica Mântuitorului Hristos, ale cărei rămășițe se mai văd pe acropola Spartei antice. Viața lui înfățișează Peloponezul ca pe un ținut plin de demoni cu care se luptă mereu. Peninsula Mani, mai izolată, rezistase răspândirii creștinismului, iar lui i se atribuie introducerea creștinismului la locuitorii ei, maniații. În Laconia a avut mare înrâurire asupra clerului și asupra mirenilor și a întemeiat multe biserici. Viața lui, păstrată în două variante, și Testamentul lui sunt izvoarele principale despre el. Potrivit Vieții, a făcut minuni și după moarte.

A murit într-⁠o mănăstire din peninsulă, la 26 noiembrie 998, după treizeci de ani de propovăduire în Peloponez. Este ocrotitorul orașului Sparta și al peninsulei Mani și este pomenit în Laconia și în Mani la 26 noiembrie. Este înfățișat în mozaicurile mănăstirii Osios Lukas, din Beoția.