Ioan din Sezenovo

Fericitul Ioan de la Sezenovo (Ioan Lukici Bîkov, 24 iunie 1791 până la 14 decembrie 1839) a fost nevoitor, zăvorât și nebun pentru Hristos, întemeietorul mănăstirii de maici din satul Sezenovo, în regiunea Tambov. A fost slăvit în 1988 în Soborul Sfinților din Tambov, ca sfânt cinstit local, nu pentru toată Biserica; este cinstit ca preacuvios, fericit, zăvorât și nebun pentru Hristos. Se pomenește (stil vechi) la 14 decembrie.

Începuturile

S-⁠a născut la 24 iunie 1791 în ținutul Korotoiak, gubernia Voronej, în familia țăranului de curte Luca Ivanovici Bîkov. A făcut des pelerinaje, mai ales la Lavra Peșterilor din Kiev, unde a stat doi ani ca novice. Visa mănăstirea, dar, fiind lucrător iobag al moșierului, trebuia să muncească, uneori în atelierul de tâmplărie, alteori păstorind. De la cincisprezece ani a început nebunia pentru Hristos. Îi plăcea să se roage înaintea icoanei Sfântului Dimitrie al Rostovului. Odată, noaptea, a venit la casa preotului care îl cinstea pe tânăr, ca să se roage, iar preotul s-⁠a trezit din pricina unei cântări dulci; uitându-⁠se prin gaura cheii, a văzut tânărul îngenuncheat, luminat tare de o strălucire cerească ce cădea asupra lui de la icoana Sfântului Dimitrie. Odată moșierul, supărat de o lungă lipsă, l-⁠a bătut, l-⁠a încătușat în lanțuri de fier și l-⁠a închis într-⁠un hambar, interzicând să i se dea de mâncare și de băut, dar cătușele au căzut de pe brațele subțiri ale tânărului, și el a plecat din nou.

După un timp a rătăcit, hrănindu-⁠se din milostenie, și a cunoscut-⁠o pe starița Daria Katukova. Când au ajuns împreună la Cuviosul Ilarion de la Troekurovo, acesta l-⁠a binecuvântat să înceapă zăvorârea în satul Sezenovo, azi în regiunea Lipeț. Apoi moșierul satului, cneazul F. Nesvițki, a visat că stă în salon și din icoana Maicii Domnului de la Corsun, atârnată pe perete, iese un prunc mare, care se numește Ioan și îl roagă să-⁠i dea un loc de rugăciune; pruncul a cerut o baie veche aflată la o parte, iar cneazul l-⁠a dus acolo în brațe. Curând au venit la cneaz doi drumeți, starița Daria și pruncul. Într-⁠adevăr, Ioan semăna întrucâtva cu un copil.

Zăvorârea

La Sezenovo au început ostenelile lui de zăvorât. Nu-⁠și cruța trupul: îl istovea cu postul, mâncând o dată la două-⁠trei zile sau o dată pe săptămână, cu lanțuri de fier de peste șapte kilograme, mătănii de fontă și încălțări de fier. Făcea câte o mie de metanii pe zi, uneori copia sentințe sfinte și rugăciuni. Nu și-⁠a arătat fața nimănui; numai ucenicul lui de chilie, Vasile, și foarte puțini alții puteau să-⁠l vadă. A primit de la Dumnezeu darul înainte-⁠vederii. Când veneau oameni la el, ieșea o vreme din zăvorâre, îi ajuta, îi povățuia, îi vindeca stropindu-⁠i cu apă sfințită și ungându-⁠i cu untdelemn din candelă; astfel a vindecat pe fiul de patru ani al negustorului Cosma Angelov, care avea picioarele slăbite și nu putea merge.

Fericitul a adormit la 14 decembrie 1839, în vârstă de patruzeci și opt de ani, dintre care douăzeci și doi în zăvorâre. La 12 ianuarie 1840 a venit îngăduința conducerii eparhiale și a fost înmormântat. În timpul Liturghiei mulți au văzut pe fața lui picături de mir, pe care bolnavii le ștergeau cu năframe și le puneau pe locurile dureroase, primind vindecare. Mii de oameni se îmbulzeau să se atingă de trupul lui, iar în ziua aceea mulți bolnavi s-⁠au vindecat. Se știe că minunile nu s-⁠au oprit nici după aceea. Viitorul stareț athonit Siluan s-⁠a simțit atras de monahism după ce a aflat de viața dreaptă a zăvorâtului Ioan de la Sezenovo și de minunile ce nu înceteau după moarte.

Întemeierea mănăstirii

Cuvintele proorocești ale lui Ioan că la Sezenovo va fi mănăstire de maici nu le-⁠au luat în serios mulți, dar treptat s-⁠au adunat în jurul lui văduve și fecioare, dornice de viață evlavioasă sub îndrumarea lui, și el a ajuns întemeietorul mănăstirii. La 23 octombrie 1826 a mers cu o secure în pădure împreună cu țăranul Ioan Birukov; în locul arătat de el țăranul a bătut un țăruș, iar el a zis: „Aici se va zidi o clopotniță, și clopotul de aici se va auzi în toată Rusia”. Apoi, mergând puțin mai departe, a poruncit să se bată alt țăruș: „Aici va fi hotarul nostru și aceasta va fi pământul nostru”. Mulți au auzit mai târziu de la bătrân: „Vom avea aici Kievul, Ierusalimul, Athosul. Vom avea preoți dintre nobili”, și toate prorociile lui s-⁠au împlinit. Cu un an înainte de moarte, la 8 septembrie 1838, cu binecuvântarea episcopului Arsenie al Tambovului, a pus piatra unei noi biserici de piatră cu șapte altare, însemnând hotarul cu toiagul de fier de optsprezece funți și punând cruci de lemn în locurile altarelor. Zidarul și enoriașii l-⁠au rugat să mute temelia mai sus, dar el a răspuns: „Dacă o mutați, nu veți zidi nici în douăzeci de ani, iar pe acest loc veți sfârși în trei”.