Ioanichie Lipovac

Sfântul Sfințit Mucenic Ioanichie Lipovac (1890-1945) a fost mitropolit al Muntenegrului și al Litoralului în Biserica Ortodoxă Sârbă și a murit în 1945, ucis de partizanii comuniști iugoslavi, fără judecată, după ce încercase să plece din țară împreună cu preoți ai eparhiei. Biserica Sârbă îl cinstește ca sfânt sfințit mucenic. Rolul lui în anii războiului este descris diferit de izvoare, iar aceste deosebiri sunt arătate mai jos.

Copilăria și studiile

Născut Iovan Lipovac, la 16 februarie 1890, în satul Stoliv din Golful Kotor, pe atunci în Regatul Dalmației, în Austro-⁠Ungaria, a avut ca părinți pe Špiro Lipovac și pe Maria, născută Damjanović. Strămoșii lui se mutaseră în Golful Kotor la începutul secolului al XVIII-⁠lea, din Cuci. A absolvit școala elementară la Prčanj, gimnaziul la Kotor, Institutul de teologie ortodoxă din Zadar și facultatea de filosofie din Belgrad, unde a dat și examenul de profesor de materii teologice.

La 8 și 10 noiembrie 1912 a fost hirotonit diacon și preot de episcopul Vladimir Boberić al Bocche-⁠Kotorului și Dubrovnikului. Între 1912 și 1918 a fost capelan la Kotor, iar din 1916 și până în noiembrie 1918, preot militar de rezervă. În 1918-1919 a fost paroh la Lastva. Între 1919 și 1925 a predat la gimnaziul din Cetinje, la școala de fete și la seminarul din Cetinje, iar între 1925 și 1940 a fost profesor la Primul Gimnaziu de băieți din Belgrad. Ca protoiereu văduv a fost ales, la 8 decembrie 1939, episcop vicar de Budimlja. A fost tuns monah la mănăstirea Rakovica de mitropolitul Iosif al Scopjei, la 1 februarie 1940, și ridicat la rangul de egumen. La 11 februarie 1940 a fost hirotonit episcop în catedrala din Belgrad de Patriarhul Gavriil, mitropolitul Iosif și episcopul Nectarie al Zvornik-⁠Tuzla. La 10 sau 11 decembrie 1940, la o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod al episcopilor, a fost ales mitropolit al Muntenegrului și Litoralului, și la 23 februarie 1941 a fost întronizat la Cetinje. Patriarhul Gavriil l-⁠a decorat cu brâu roșu.

Anii războiului

Prăbușirea monarhiei iugoslave în aprilie 1941 și ocupația germano-⁠italiană au început grele încercări pentru ortodocșii din Muntenegru. Mitropolitul, care știa italiana, a rămas la Cetinje și a putut continua cârmuirea eparhiei. Conform izvorului rus, a izbutit să obțină eliberarea unei părți din ostașii și ofițerii internați ai armatei iugoslave, apoi a muntenegrenilor arestați de italieni și de albanezi, și a luptat deopotrivă cu două doctrine, comunistă și fascist-⁠nazistă. În 1941-1945 au pierit în Muntenegru 100 de preoți, dintre care 12 uciși de ocupanți și 88 de comuniști. S-⁠au distrus mai multe biserici. Ca președinte al Crucii Roșii din Muntenegru, a cerut de mai multe ori autorităților italiene eliberarea muntenegrenilor întemnițați sau internați în Albania și Italia. Din puținele mijloace ale mitropoliei, a ajutat refugiații loviți de teroarea albaneză, croată și germană. În mai 1942 i-⁠a scris arhiepiscopului Hristofor (Kisi) al Bisericii Albaneze, cerând să fie lăsat un ieromonah muntenegrean să slujească la mănăstirea Peć și să-⁠i ajute pe sârbii din Metohia internați în lagăre albaneze, și i-⁠a mulțumit pentru ajutorul în eliberarea clericilor internați. A făcut și ca Seminarul Sfântul Petru din Cetinje să fie singurul care a lucrat din cele cinci seminare ale Patriarhiei Sârbe.

Alte izvoare, engleză și sârbă, spun că a colaborat cu ocupanții italieni și germani și a sprijinit pe cetnici. Izvorul sârb arată că situația eparhiei era foarte încurcată: ocupantul vedea în Biserica Sârbă un factor antiaxă, regimul lui Sekula Drljević o socotea element prosârb, iar partizanii erau, după vreme, într-⁠un conflict mai mare sau mai mic cu mitropolia. Aceste afirmații se află în izvoare diferite și nu sunt aduse la o singură judecată aici.

Plecarea și mucenicia

În noiembrie 1944, înainte de venirea Armatei Populare de Eliberare, mitropolitul a plecat din Muntenegru cu 70 de preoți. Până la sfârșitul lunii a stat între Podgorica și lacul Scutari, unde i s-⁠au alăturat încă zeci de preoți. La începutul lui decembrie grupul a pornit spre vest prin Sandžak și Bosnia, dar, ajuns în Slovenia, a căzut prizonier. Potrivit izvorului englez, a fost prins la 12 mai lângă Celje și dus la Zagreb, apoi, din porunca lui Milovan Đilas, la Belgrad. Mai întâi a fost adus la Belgrad, unde a fost învinuit că ar fi dat instrucțiuni lui Mihailović, apoi la Aranđelovac. Preoții au fost împușcați la Zidani Most. După izvorul sârb, mitropolitul a fost chinuit și ucis la Aranđelovac la 18 iunie 1945 (izvorul rus spune 8-9 iunie, din porunca generalului lui Tito, Peko Dapčević, după chinuri cumplite). Englezii dau locul execuției Bukovik, lângă Aranđelovac. Mormântul lui nu este cunoscut, iar rămășițele nu au fost găsite. Comandantul Armatei întâi iugoslave a trimis la mănăstirea din Cetinje engolpionul și crucea mitropolitului ucis.

Cu trei zile înainte de moarte, la 15 iunie 1945, el i-⁠a spus maiorului OZNA Radojica Ivanović că știe că de acolo nu va ieși viu ca să-⁠i vadă pe cei apropiați și Muntenegrul. I-⁠a spus că a fost apărător al poporului sârb, că a ferit oamenii de rău, că poruncile lui Dumnezeu sunt lege pentru el și că își dă sufletul în pace lui Dumnezeu, pentru că nu a trădat pe nimeni și nu și-⁠a întinat mâinile. I-⁠a dat maiorului un inel, spre a fi trimis rudelor. Ultima slujbă pe care a săvârșit-⁠o a fost în biserica nou zidită a Schimbării la Față din Razboj Ljevčanski.

Cinstirea

Biserica Ortodoxă Sârbă l-⁠a proclamat sfânt sfințit mucenic. Izvorul englez spune că numele lui a fost înscris în 1999 în lista sfinților sârbi. A lăsat predici, circulare și epistole publicate. Despre ziua lui de pomenire, izvoarele nu spun nimic, afară de calendarul lăsat prin datele de mai sus.