Antim al Nicomidiei

Sfântul Sfințit Mucenic Antim al Nicomidiei a fost episcop al Nicomidiei din Bitinia, decapitat în vremea unei prigoane împotriva creștinilor, așezată în mod tradițional sub Dioclețian (în jurul anului 303, după unii istorici, 311-312). Se pomenește la 3 septembrie (și la 28 decembrie).

Începuturile

S-⁠a născut la Nicomidia, se pare, și din tinerețe s-⁠a deosebit prin virtute. A primit preoția și, după moartea lui Chiril, întâistătătorul Bisericii din Nicomidia, a fost ales episcop (după un izvor, hirotonit în 293). Despre viața lui nu se știu multe amănunte. Nicomidia era locuința de căpetenie a lui Dioclețian și era pe jumătate creștină, palatul însuși fiind plin de creștini; izvoarele creștine pomenesc „douăzeci de mii de mucenici din Nicomidia”.

Prigoana

Biserica cea mare a Nicomidiei a fost dărâmată la 23 februarie 303, iar a doua zi s-⁠a dat primul edict. Curând după aceasta, a izbucnit un incendiu în palatul imperial, pentru care au fost învinuiți creștinii. Povestirea ortodoxă spune că în ziua Nașterii Domnului din 302, când în biserica soborniceasă din Nicomidia se adunaseră vreo douăzeci de mii de creștini, împăratul a trimis un crainic care le-⁠a poruncit tuturor să iasă și să aducă jertfă idolilor, iar altfel va arde biserica cu ei cu tot. Nimeni nu a vrut să se închine idolilor. Cât timp chinuitorii se pregăteau să dea foc, episcopul Antim, care slujea, a botezat pe toți catehumenii și i-⁠a împărtășit pe toți cu Sfintele Taine; toți cei douăzeci de mii s-⁠au săvârșit în flăcări, dar episcopul Antim a izbutit să se ascundă într-⁠un sat de lângă Nicomidia (Omana sau Semana, după izvoare). Din ascunzătoare, el a trimis creștinilor scrisori, îndemnându-⁠i să țină cu tărie credința și să nu se teamă de chinuri. Una dintre scrisori, trimisă prin diaconul Teofil, a fost prinsă și dată împăratului; Teofil a fost chinuit și a murit sub chinuri fără să spună unde se află episcopul. În alte izvoare, masacrele au avut loc în comunitățile creștine din Bitinia după ce s-⁠au pus altare în piețe, unde nu se putea face nici un schimb până nu se aducea o jertfă simbolică zeilor și geniului Augustului, iar Antim s-⁠a ascuns, la cererea celor din turma lui, în satul Omana, unde a ajutat pe cei scăpați.

Prinderea și mucenicia

În cele din urmă împăratul a aflat locul și a trimis o ceată de ostași. Pe drum au întâlnit chiar pe episcop; ostașii nu l-⁠au recunoscut, dar el i-⁠a chemat la sine, i-⁠a ospătat, iar apoi le-⁠a spus că el este cel pe care îl caută. Ostașii nu știau ce să facă, au vrut să-⁠l lase și să spună împăratului că nu l-⁠au aflat; dar episcopul nu putea suferi minciuna și nu a primit. Ostașii au crezut în Hristos și au primit Sfântul Botez, iar sfântul i-⁠a făcut totuși să împlinească porunca stăpânitorului. (Amănuntul cu Maximin arată, după unii, că două prigoane au fost amestecate.) Când episcopul Antim a ajuns la împărat, acesta a poruncit să se aducă uneltele de chin și să se așeze înaintea lui. „Oare crezi, împărate, că mă vei înfricoșa cu uneltele de chin? a a întrebat sfântul. Nu, nu-⁠l vei înfricoșa pe cel care singur dorește să moară pentru Hristos. Chinul înfricoșează doar pe cei slabi la suflet, pentru care viața vremelnică e mai scumpă decât toate.” Atunci împăratul a poruncit să fie chinuit cumplit: întâi l-⁠au lovit cu pietre în ceafă și i-⁠au străpuns picioarele cu pari înroșiți, l-⁠au culcat pe cioburi ascuțite și l-⁠au bătut cu toiege, apoi i-⁠au pus în picioare ciubote de aramă înroșite în foc, dar Antim primea chinurile cu bucurie pentru Hristos. Maximian a poruncit să fie legat de o roată și învârtit deasupra focului, dar focul i-⁠a lovit pe chinuitori. Apoi Antim a fost aruncat în temniță cu tâlhari, pe care i-⁠a adus la Hristos. Aflând, Maximian i-⁠a propus să fie cel dintâi între preoții păgâni; Antim a respins și această propunere, și din porunca împăratului i s-⁠a tăiat capul.

Anul mucenicirii și scrierile

Ortodocșii îl așază în Marea Prigoană de sub Dioclețian și Maximian. Alții, în urma unei scrisori fragmentare păstrate în Cronica Pascală, scrisă în temniță de presbiterul Lucian al Antiohiei așteptând moartea, care îl pomenește pe Antim, episcopul Nicomidiei, ca și cum tocmai ar fi suferit mucenicia, socot că a pătimit nu sub Dioclețian, ci sub Maximin Daia (311 sau 312), dacă fragmentul este adevărat. I se atribuie o scrisoare către păstoriții săi din ascunzătoare, pierdută, și un fragment dintr-⁠o scrisoare către un Teodor despre Sfânta Biserică, păstrat în două manuscrise (Biblioteca Ambrosiană, veacul XIII, și Escorial, veacul XIV), care stabilește semnele Bisericii adevărate (unitatea, soborniceasca, apostolicitatea) față de cea eretică (mai multe începuturi, învățături filozofice, răspândire îngustă); se pare că textul a fost alcătuit de Antim și apoi refăcut în veacul al IV-⁠lea de un necunoscut.

Tropar, glasul al 4-lea: Părtaș al purtărilor și locțiitor al scaunului apostolilor făcându-⁠te, ai aflat, insuflate de Dumnezeu, urcarea prin vedenii; pentru aceasta, îndreptând cuvântul adevărului, pentru credință ai pătimit până la sânge, sfințite mucenice Antime; roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

În iconografie este înfățișat ca un bătrân cu barba albă, împărțită în două sau trei șuvițe, în veșminte arhierești, cu Evanghelia în mână. Mucenicia lui este zugrăvită, între altele, la mănăstirea Vysoki Decani, în veacul al XIV-⁠lea.