Ioanichie al II-⁠lea

Sfântul Ioanichie al II-⁠lea a fost arhiepiscop sârb între 1338 și 1346 și apoi primul patriarh sârb de Peć între 1346 și 1354, fost logofăt (cancelar) al curții regale a Serbiei. A murit la 3 septembrie 1354 (16 septembrie pe stil nou), ziua pomenirii lui în Biserica Sârbă, și a fost îngropat în mănăstirea patriarhală din Peć.

Începuturile

S-⁠a născut din părinți evlavioși, în împrejurimile Prizrenului, în Serbia. Numele familiei nu se cunoaște; un izvor bulgar spune că era de neam bulgar. A slujit ca logofăt, cancelar, regelui Ștefan Uroș al IV-⁠lea Dușan (1331-1346, apoi, ca împărat, până în 1355). După moartea arhiepiscopului Danilo al II-⁠lea, la 19 decembrie 1337, a fost ales arhiepiscop sârb de soborul bisericesc la 3 ianuarie 1338. A continuat lucrarea bisericească a înaintașilor lui și a dat să fie împodobită cu icoane, fresce și cele necesare mănăstirea din Peć, scaunul arhiepiscopilor, zidită de Nicodim și Danilo I.

Patriarh

În anii 1340 regele Dușan și-⁠a întins stăpânirea adânc în sudul grecesc, bizantin. Ca să-⁠l încoroneze împărat, avea nevoie de un patriarh, căci numai un patriarh putea încorona un împărat. În 1346 regele a adunat un sobor al conducătorilor bisericești, care a declarat independența Bisericii Sârbe și a ridicat-⁠o la rangul de patriarhie. Ioanichie a fost proclamat patriarh, probabil în Duminica Floriilor, 6 aprilie 1346, cu sprijinul patriarhului bulgar de Târnovo Simeon, al arhiepiscopului Nicolae al Ohridei, al egumenilor și bătrânilor Muntelui Athos. Nu se poate stabili cu precizie data: se presupune că a fost între ianuarie și aprilie 1346. Biserica Sârbă era recunoscută ca autocefală încă de la activitatea diplomatică a Sfântului Sava, la Niceea, iar soborul de la Skopje a socotit că poate proclama pe arhiepiscopul sârb patriarh, „al tuturor sârbilor și al ținuturilor maritime”. După aceea, la Paștile din 1346 (16 aprilie), patriarhul Ioanichie l-⁠a uns pe Dușan împărat al sârbilor și al grecilor, împreună cu soția lui, Elena, iar la soborul de la Skopje din 1349 a dat împreună cu el însemnatul „Zakonik” sârbesc, care a dat temei legal împărăției și Bisericii sârbe. Scaunul din Skopje a devenit primul din Biserica Sârbă, urmat de arhiepiscopia Ohridei. Au fost întemeiate noi episcopii, între ele cea de la Zletovo, și pe ele au fost puși ierarhi sârbi. Patriarhii de la Constantinopol, Ioan Calecas și Isidor, nu au zis nimic în acea vreme. Totuși, după întinderea stăpânirii lui Dușan până în ținuturile grecești și după ce eparhii grecești și Muntele Athos au intrat în jurisdicția Bisericii Sârbe, și din pricina nelegalității înălțării lui la patriarhat, patriarhul ecumenic Calist I a dat în 1350 anatema asupra lui Dușan, a lui Ioanichie și a întregului cler sârb; anatema a fost ridicată în 1375, prin străduința lui Nicodim de la Tismana.

Ioanichie a ridicat multe biserici, între ele două în Țara Sfântă: biserica Sfântului Ilie pe muntele Carmel și biserica Schimbării la Față (sau a Sfântului Nicolae, după un izvor) pe muntele Tabor.

Sfârșitul

Toamna lui 1354, când ungurii au atacat dinspre miazănoapte, împăratul Dușan, care pornea la luptă, a cerut să se întâlnească cu Ioanichie la mănăstirea Žiča. În timpul șederii acolo Ioanichie s-⁠a îmbolnăvit și a cerut, după dorința lui, să fie dus înapoi la patriarhia din Peć. A murit pe drum și nu a ajuns viu. Trupul lui a fost așezat în biserica de mijloc a patriarhiei din Peć, biserica Sfinților Apostoli, unde se află și azi, iar deasupra mormântului este zugrăvită adormirea lui. Biserica Sârbă îl pomenește ca sfânt la 3 septembrie pe stil vechi, care azi cade la 16 septembrie pe stil nou. O stradă din Belgrad îi poartă numele, iar el este slava protopopiatului din Stara Pazova, în episcopia Srem.