Cei douăzeci de mii de mucenici din Nicomidia

Cei douăzeci de mii de mucenici din Nicomidia au fost creștini uciși la Nicomidia, în Bitinia, pentru credința lor în Hristos, în prigoana lui Dioclețian, la începutul veacului al IV-⁠lea. Biserica Ortodoxă îi pomenește la 28 decembrie, iar cea Romano-⁠Catolică la 23 iunie.

Nicomidia era una dintre reședințele principale ale împăraților și un centru administrativ al provinciilor răsăritene sub Dioclețian. Din această pricină a fost unul dintre primele locuri unde au fost puse în aplicare legile împotriva creștinilor. După Eusebiu al Cezareei și Lactanțiu, prigoana a început la Nicomidia, în 303, când autoritățile au poruncit dărâmarea bisericii celei mari a creștinilor și arderea Sfintelor Scripturi. Edictele cereau creștinilor să aducă jertfe zeilor romani, iar cei care refuzau erau întemnițați, chinuiți sau uciși.

Tradiția bizantină, păstrată în sinaxare, povestește că în ziua Nașterii Domnului, în anul 302 după unele izvoare, 304 după altele, s-⁠au adunat în biserica de la Nicomidia mulți creștini. Împăratul Maximian, mâniat de răspândirea credinței în oraș, a poruncit să fie înconjurată biserica de ostași și arsă împreună cu toți cei din ea, dacă nu vor jertfi idolilor. Un trimis al împăratului a intrat în biserică și a citit porunca. Credincioșii adunați au refuzat. Se spune că episcopul Anthim al Nicomidiei, înainte să vină ostașii, i-⁠a botezat pe cei care nu erau încă botezați și i-⁠a împărtășit pe toți cu Sfintele Taine. Apoi ostașii au dat foc bisericii, și toți cei dinăuntru au ars. Alte relatări vorbesc și despre cei uciși prin înec și prin decapitare.

Cifra de douăzeci de mii, cum o dau textele liturgice mai târzii, este socotită de istoricii moderni mai degrabă simbolică; izvoarele vorbesc de câteva mii de victime. Nicomidia a fost însă, fără îndoială, un mare centru al prigoanei. Legăturile cu numele ei sunt multe: Sfântul Anthim, episcopul cetății, a fost mai târziu prins și decapitat; Sfântul Gorgonie, înalt slujitor în casa împăratului, a pătimit și el; răsăriteanul amintește și pe Domna din Nicomidia, o tânără care s-⁠a lepădat de păgânism și a fost ucisă, și pe Vasilisa, o copilă mucenică. Dimitrie al Rostovului, în Mineiul lui, leagă drama obștei de povestea tinerei Domna, înfiata a împăratului: lepădarea ei de păgânism a fost, după el, prilejul prigoanei, iar moartea ei punctul culminant. Împreună cu mulți credincioși rămași fără nume, toți sunt pomeniți laolaltă ca cei douăzeci de mii de mucenici din Nicomidia.