Isihie Horivitul

Fericitul Isihie Horivitul, cuvios, a fost un monah isihast din veacurile al VI-⁠lea și al VII-⁠lea, de pe muntele Horeb. Despre el povestește Sfântul Ioan Scărarul în „Scara”. Este pomenit la 4 iulie (zi schimbătoare), în Soborul cuvioșilor athoniți, și la 16 octombrie, în stil nou.

A viețuit ca pustnic pe muntele Horeb, aproape de mănăstirea Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina de pe Sinai, dar în tinerețe a fost nepăsător față de mântuirea sufletului. Într-⁠o zi s-⁠a îmbolnăvit atât de greu, încât a stat între viață și moarte și a avut o vedenie înfricoșătoare. Însănătoșindu-⁠se, a zidit ușa chiliei sale și timp de doisprezece ani nu a vorbit cu nimeni din frați. Își plângea păcatele, „înfricoșat și bocind pentru ce văzuse în vremea răpirii”. Cu puțin înainte de moarte, călugării au desfăcut intrarea în chilie și l-⁠au rugat pe fericit să le povestească vedenia. El a rostit doar o frază: „Iertați-⁠mă. Cine a dobândit pomenirea morții nu mai poate păcătui niciodată.”

A fost îngropat în cimitirul de lângă mănăstirea Sfintei Ecaterina. După un timp, frații au deschis mormântul și nu au mai găsit în el rămășițele nevoitorului. Domnul a arătat astfel pocăința râvnitoare și vrednică de laudă a lui Isihie și ne-⁠a încredințat că primește și pe cei care vor să se îndrepte după multă nepăsare. Martor al acestor întâmplări a fost Cuviosul Ioan Scărarul († 649).

În calendarele grecești pomenirea lui Isihie Horivitul nu este însemnată. Povestirea despre el a fost trecută în partea de învățătură a redacției lungi a Proloagului rusesc vechi în al treilea sfert al veacului al XII-⁠lea, poate nu direct din „Scara”, ci din „Pandectele” lui Nicon din Muntele Negru. Mai târziu, povestirea a fost primită ca o viață de sfânt, iar pomenirea fericitului Isihie a fost trecută în calendarele rusești.