Marcelin din Cartagina

Marcelin din Cartagina a fost un înalt demnitar al Imperiului Roman de Apus sub împăratul Honorius, prieten apropiat al Fericitului Augustin și corespondent al Sfântului Ieronim, mort ca mucenic în anul 413. Este pomenit la 13 septembrie. Izvoarele noastre îl arată cinstit în Martirologiul roman și nu arată o glorificare ortodoxă, așa că el este un sfânt al Bisericii de Apus.

Viața

Flavius Marcellinus s-⁠a născut la Toledo, în Spania, și a avut un frate, Apringiu. A ajuns tribun și notar sub Honorius; este descris ca un aristocrat cult și darnic, preocupat de teologie. Interesul lui pentru întrebările de credință a dus la o prietenie strânsă cu Augustin, care i-⁠a scris mai multe scrisori și i-⁠a închinat mai multe cărți: despre meritele și iertarea păcatelor, despre botezul pruncilor și primele trei cărți din „Cetatea lui Dumnezeu”, scrise în 413. Și Ieronim i-⁠a scris. Soția lui se numea Anapsihia.

Disputa donatistă

În Africa, disputa dintre donatiști și creștinii ortodocși nu era doar doctrinară, ci avea și tensiuni regionale și sociale. În 405 un decret imperial a declarat pe donatiști eretici și a hotărât confiscarea bunurilor lor. Căderea lui Stilicon în 408 le-⁠a dat speranța unei schimbări de politică, dar în 410 Marcellinus a primit porunca de a „desființa noua superstiție”. Episcopii ortodocși nădăjduiau că donatiștii vor fi mai deschiși la o dezbatere bazată pe rațiune și au cerut împăratului să convoace o conferință.

Marcellinus a fost trimis în Africa în 411, să prezideze conferința de la Cartagina din iunie. În chemarea către părți, el nu a ascuns poziția împăratului. Episcopi din ambele tabere au dezbătut; lucrările au fost stenografiate și se păstrează până azi. Ca reprezentant al împăratului, Marcellinus a hotărât că donatiștii sunt eretici și trebuie să-⁠și predea bisericile celor aflate sub episcopi și preoți ortodocși. Potrivit lui John T. Noonan, donatiștii au pretins că Marcellinus fusese mituit, fiindcă era un argument mai puternic decât acela că aplica o politică imperială.

Hotărârea a fost pusă în aplicare de armata romană cu mare asprime. Persecuția donatiștilor a fost atât de sângeroasă, încât însuși Augustin, unul dintre cei care socotiseră donatismul erezie, a protestat împotriva felului în care erau tratați. Mai târziu, unii donatiști au făcut acte de violență răzlețe împotriva preoților ortodocși, iar Marcellinus a prezidat judecarea celor arestați. Augustin a cerut îndurare atât lui, cât și fratelui său Apringiu, proconsul al Africii; Noonan socotește că prietenia lor rămasă neștirbită arată că rugămintea a fost primită.

Sfârșitul

În 413 donatiștii i-⁠au învinuit pe Marcellinus și Apringiu că ar fi luat parte la răscoala lui Heraclian. Generalul Marin, care înăbușise răscoala și avea simpatii pentru donatiști, i-⁠a arestat pe frați și i-⁠a pus în închisoare. Deși Augustin a intervenit pentru ei la Cecilian, judecătorul procesului, cei doi frați au fost executați la 13 septembrie. În anul următor Marcellinus a fost reabilitat de împăratul Honorius.

Marcellinus a fost trecut apoi în Martirologiul roman. O statuie a lui împodobește turla de deasupra transeptului sudic al domului din Milano, iar alta se află pe partea de sud a colonadei lui Bernini din Piața Sfântul Petru.