Marta din Suzdal

Fericita Marta din Suzdal (Marta Iakovlevna Sonina, † 10 august 1803, la optzeci de ani) a purtat timp de șaizeci de ani nebunia pentru Hristos. Mormântul ei modest se află lângă ușile de nord ale catedralei mănăstirii din Suzdal. Dintr-⁠o familie de târgoveți, a rămas orfană la zece ani și a muncit până la douăzeci pentru frații căsătoriți; a refuzat pețitori buni, a mers în pelerinaj la Soloveți și de două ori la Kiev și apoi s-⁠a așezat pentru viață în casa văduvei sărace Evdochia Izium.

Nebunia ei

Purta o cămașă lungă albă și umbla desculță, fugea pe străzi, iar copiii o tachinau; ea nu se supăra, ci le dădea covrigi primiți de la negustori. Trecând pe lângă casa părintească, striga la fereastră să se pocăiască și să trăiască în pace, iar frații ei au sărăcit și au murit cum prevestise. Citea oamenilor din cărți sfinte, dădea apă de Bobotează bolnavilor, iar boala copiilor trecea. Când era lăudată, începea să râdă și să se agite ca o nebună. Veneau la ea negustori, moșieri și mai ales doamne din Kostroma și Iaroslavl, cărora le spunea adevărul în față. O prințesă i-⁠a adus două sute de ruble; ea nu le-⁠a primit și a îndemnat-⁠o să-⁠și miluiască mai bine oamenii săraci. Țesea dantele scumpe nopți întregi și le dădea săracilor sau le aducea la biserică, pentru lumânările Cuvioasei Eufrosina. Maicilor mănăstirii le spunea să lase deșertăciunea și bârfa, fiindcă altfel Cuvioasa va pleca de la ele la Lazăr; la 13 august 1769 mănăstirea a ars și moaștele sfintei au fost duse la biserica Sfântului Lazăr.

Boala și sfârșitul

Venea zilnic la Liturghia de dimineață și se ruga în fața racla de la ușile de nord. Într-⁠o zi de Sfântul Ilie a căzut cu fața la pământ și a rămas cu picioarele paralizate. A zăcut șapte ani în casa prietenei ei, slujită pe rând de maici și împărtășită sâmbăta de duhovnicul ei, preotul Ioan. Pe acesta, întristat că fiul lui dispăruse la Sankt-⁠Petersburg, l-⁠a încredințat că băiatul se va întoarce; și el s-⁠a întors după câțiva ani, bogat, după ce făcuse ocolul lumii pe corăbii englezești. Își dăduse icoanele celor apropiați, a primit Împărtășania și sfântul untdelemn, a ascultat canonul de ieșire a sufletului, și-⁠a stins singură lumânarea și a adormit liniștit. Trupul ei n-⁠a mirosit, deși era cald, și mormântul a rămas loc de rugăciune: în 1850 o moșieră s-⁠a vindecat acolo de o boală de nervi.

Este pomenită la 6 iulie, după stilul nou, în Soborul sfinților din Vladimir.