Nichifor Perici

Mitropolitul Nichifor Perici (în lume Nikola, 1862-1918) a fost mitropolit de Raška și Prizren între 1901 și 1911, ierarh sârb al Patriarhiei Ecumenice, și a murit în captivitate bulgară la Sofia, la 1 februarie 1918. A fost canonizat în mai 2017 de Biserica Ortodoxă Sârbă, între sfinții uciși de ocupanții bulgari în Primul Război Mondial (mucenicii din Surdulica); se pomenește la 16 mai (29 mai după calendarul nou).

Tinerețea și studiile

S-⁠a născut la 4 decembrie 1862 în satul bănățean Baranda, din părinții Petru și Olimpia, și a primit la botez numele Nikola. A învățat școala în satul natal, apoi a trecut în Principatul Serbiei și a terminat la Belgrad gimnaziul și, mai târziu, ca preot deja hirotonit (1881, la Karanovac), seminarul (1889). A fost tuns monah la 14 septembrie 1880 în Mănăstirea Vraćevšnica și hirotonit ierodiacon în același an, iar la 1 martie 1881 ieromonah. La sfatul profesorului de seminar Firmilian a fost trimis la școala teologică din insula Halki, la Constantinopol, pe care a absolvit-⁠o în 1892. Întors în Serbia, a fost funcționar în cancelaria mitropolitului Mihail al Belgradului și apoi egumen la Ravanica; apoi a plecat din nou la Constantinopol, unde în martie 1893 a fost numit profesor la gimnaziul sârb. A intrat în slujba Patriarhiei Ecumenice și a slujit la biserica Sfinților Apostoli, a fost ridicat arhimandrit de patriarhul Antim al VII-⁠lea și, la cererea grecilor, a fost trimis ca protosinghel în eparhia Skopje.

Mitropolit de Raška și Prizren

Când, după moartea mitropolitului Metodie, a venit la Skopje urmașul grec, Amvrozie, poporul slav s-⁠a ridicat și l-⁠a izgonit din biserică și din oraș. Pentru rolul de conducător popular din acele zile, patriarhul din Constantinopol l-⁠a pedepsit în 1896 și l-⁠a trimis în surghiun pe insula Patmos, unde a stat câteva luni, între iulie și noiembrie 1897. La cererea sârbilor, patriarhul l-⁠a adus înapoi la Skopje. De la sfârșitul lui 1899 până la alegere a stat la Constantinopol, ca paroh al bisericii Sfinților Apostoli din Farikeia. După moartea mitropolitului Dionisie Petrović (1900), a fost ales mitropolit de Raška și Prizren și hirotonit la 21 ianuarie 1901 în biserica patriarhală Sfântul Gheorghe din Constantinopol. A reorganizat tribunalul duhovnicesc din Prizren și a înființat un tribunal mixt pentru litigii obișnuite, alcătuit din preoți și mireni, a întemeiat un comitet principal de învățământ, cu subcomitete în localitățile mai mari, pentru școlile eparhiei. A sărbătorit la Priština, la 16 septembrie 1905, douăzeci și cinci de ani de păstorire și a primit de la Serbia Ordinul Sfântul Sava clasa I. A descris starea lucrurilor din Vechea Serbie în „Însemnările de călătorie ale mitropolitului Nichifor Perici prin sangeacul Kosovo, în 1906”. De mai multe ori a încercat să apere poporul sârb de abuzurile autorităților turcești locale și de violența albaneză din vilaietul Kosovo. A avut mari greutăți cu „problema Decanilor”, născută din gestionarea defectuoasă a arhimandritului Ioanichie la mănăstirea Visoki Dečani; prin înlăturarea lui Ioanichie și salvarea Dečanilor a câștigat mare cinstire în popor, dar și nemulțumirea unor oameni cu greutate. Aducerea în Dečani a unor monahi ruși din chilia Sfântului Ioan Gură de Aur de pe Athos a stârnit noi discuții; principalul adversar al monahilor ruși și al mitropolitului a fost ieromonahul Gavriil Dožić, mai târziu patriarh al Serbiei. În urma unor neînțelegeri cu diplomația sârbă, a demisionat în 1911; în locul lui a venit în anul următor chiar Gavriil Dožić.

Ultimii ani

După retragerea din scaun a trăit retras până la izbucnirea primului război balcanic. S-⁠a întors din Serbia ca voluntar în armata sârbă; pentru curajul și îndrăzneala lui se spunea că e mai degrabă pentru voievod decât pentru vlădică. A fost prins în timpul luptelor de ocupanții bulgari și internat în Bulgaria în 1915; a murit la 1 februarie 1918, „în împrejurări nelămurite”, la Sofia, după unele izvoare în Mănăstirea Rila.