Nichita din Niros

Sfântul Mucenic Nichita din Niros a fost un tânăr de cincisprezece ani din insula Nisiros, care s-⁠a întors la credința creștină după ce părinții lui o lepădaseră și a primit mucenicia la Chios în 1792.

S-⁠a născut în 1777. Tatăl său, un om de vază din insula Nisiros, a fost adus în judecată și s-⁠a lepădat de Hristos ca să-⁠și salveze viața; turcii i-⁠au silit să primească islamul și pe soția și copiii lui. Nichita era încă mic și nu a înțeles ce s-⁠a întâmplat. A crescut cu numele Mehmed și arăta mult interes pentru religie. Într-⁠o zi s-⁠a certat cu un alt băiat, a cărui mamă l-⁠a ocărât cu cuvintele cu care turcii îi numesc de obicei pe creștini. Cuvintele l-⁠au durut și l-⁠au făcut să-⁠și întrebe stăruitor mama, aflând că numele lui adevărat este Nichita și că familia lui fusese creștină.

Ascultând glasul conștiinței, a părăsit familia și a ajuns la mănăstirea Nea Moni din Chios. Egumenul l-⁠a încredințat Sfântului Macarie al Corintului, care locuia atunci acolo. Sfântul Macarie i-⁠a primit mărturisirea și i-⁠a săvârșit ungerea cu Sfântul Mir, pentru întoarcerea lui în sânul Bisericii. Nichita a trăit un timp în mănăstire, atât de râvnitor, încât unii îl socoteau scos din minți. Dorind o viață mai aspră, s-⁠a retras într-⁠o peșteră în care locuiseră întemeietorii mănăstirii și i-⁠a spus pustnicului Antim că vrea să sufere mucenicia. La întoarcere i-⁠a rugat pe părinți să-⁠l lase să-⁠și împlinească dorința; ei au făcut o slujbă de rugăciune către Maica Domnului și l-⁠au binecuvântat.

A venit în Hora, capitala insulei Chios, unde a fost oprit îndată ca să plătească taxa cerută creștinilor care se mută dintr-⁠un loc în altul. Pe când ceilalți vinovați erau adunați pentru a fi duși laolaltă la închisoare, a fost pus sub pază lângă o cafenea, unde l-⁠a văzut un preot cunoscut, părintele Daniil, care l-⁠a numit Mehmed și l-⁠a întrebat de ce un musulman e silit să plătească taxa creștinilor. Străjerii l-⁠au auzit pe tânăr numindu-⁠se creștin și l-⁠au dus de îndată la aga. Înaintea lui Nichita și-⁠a mărturisit hotărârea fără teamă. Zece zile a fost chinuit, iar de fiecare dată când era readus în temniță refuza hrana, spunând celorlalți că se hrănește cu o hrană pe care ei nu o cunosc. A fost aruncat într-⁠un grajd, ca să fie călcat de cai, dar a rămas nevătămat prin harul lui Dumnezeu, iar într-⁠o celulă întunecoasă a strălucit o lumină negrăită. Apoi a fost dat mulțimii mânioase, care l-⁠a târât spre marginea orașului. La ultimele încercări de a-⁠l întoarce la islam a răspuns: „Sunt creștin, mă cheamă Nichita și vreau să mor Nichita.” L-⁠au pus de mai multe ori în genunchi, ca la execuție, în nădejdea că se va înspăimânta, dar el striga să-⁠l ucidă mai repede. Temnicerul Cremlis a luat sabia și l-⁠a lovit de mai multe ori peste ceafă, ca să sporească durerea. Astfel tânărul slujitor al lui Hristos a primit cununa biruinței la 21 iunie 1792, la vârsta de cincisprezece ani.

Orbii care s-⁠au uns cu sângele lui au văzut îndată. Turcii au turnat noroi peste trup ca să nu-⁠l lase creștinilor, dar el a rămas curat și frumos ca o floare. Atunci au aruncat trupul în mare.

Pomenirea lui se face la 4 iulie, după calendarul grecesc. Nichita nu este trecut în calendarul actual al Bisericii Ortodoxe Ruse.