Nicolae al II-⁠lea

Sfântul Țar Nicolae al II-⁠lea a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până în 1917 și a fost ucis de bolșevici la Ekaterinburg, în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 (stil nou), împreună cu soția, cu cei cinci copii și cu câțiva slujitori credincioși. Biserica Rusă îl cinstește ca purtător de patimi, pentru felul creștin în care a primit suferința și moartea.

Copilăria și urcarea pe tron

S-⁠a născut la 18 mai 1868 (6 mai pe stil vechi) la Țarskoe Selo, ca fiu al împăratului Alexandru al III-⁠lea. Sinaxarul Bisericii Ortodoxe în America spune că din copilărie era foarte credincios, fără viclenie și fără răutate. În tinerețe a făcut o călătorie în Orient, iar la Otsu, în Japonia, un polițist a încercat să-⁠l lovească cu sabia. A fost încoronat în 1894, după moartea tatălui său. S-⁠a căsătorit cu prințesa Alix de Hessa, care a primit în Ortodoxie numele Alexandra. Au avut cinci copii: Olga (1895), Tatiana (1897), Maria (1899), Anastasia (1901) și Alexei (1904), moștenitorul tronului, bolnav de hemofilie.

Domnia

La începutul domniei a îndemnat statele să-⁠și micșoreze armatele și să-⁠și rezolve pașnic conflictele. Conferința de pace de la Haga din 1899 a pornit din inițiativa lui. Domnia a cunoscut și momente grele: tragedia de la Hodînka din 1896, războiul pierdut cu Japonia, Duminica Sângeroasă din ianuarie 1905 și revoluția care a urmat. Sub presiune, a semnat Manifestul din octombrie 1905 și a îngăduit alegerea Dumei. În 1915 a preluat comanda supremă a armatei.

Țarul a luat parte, cu familia, la proslăvirea Sfântului Serafim de Sarov, la 19 iulie 1903, iar acolo i s-⁠a dat o scrisoare scrisă de Serafim cu mai bine de șaptezeci de ani înainte. Țarul nu a spus niciodată ce conținea. Mai multe lucrări istorice îl judecă drept un conducător slab, iar părerile despre hotărârile lui politice rămân împărțite.

Abdicarea și suferința

În martie 1917, după Revoluția din Februarie, a abdicat. Familia a fost ținută sub pază la Țarskoe Selo, apoi la Tobolsk, iar în primăvara lui 1918 a fost dusă la Ekaterinburg, în Casa Ipatiev, numită „casa cu destinație specială”.

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 au fost treziți și duși într-⁠o încăpere din subsolul casei. Au fost uciși acolo țarul, țarina, cei cinci copii și patru slujitori rămași de bunăvoie lângă ei: doctorul Evgheni Botkin, Anna Demidova, bucătarul Ivan Haritonov și lacheul Alexei Trupp. Trupurile au fost ascunse. Potrivit relatărilor, fetele nu au murit imediat.

Cinstirea

Osemintele familiei au fost găsite și dezgropate în anii 1990. Rămășițele țarului și ale familiei apropiate au fost așezate la 17 iulie 1998, la a optzecea aniversare a uciderii, în catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg.

Biserica Rusă din Afara Rusiei i-⁠a recunoscut ca martiri în 1981. Biserica Ortodoxă Rusă din țară i-⁠a canonizat în anul 2000, nu ca mucenici, fiindcă moartea lor nu a fost urmarea directă a mărturisirii credinței, ci ca purtători de patimi. Canonizarea a fost disputată, unii considerându-⁠l pe țar un conducător slab. Sinaxarul rusesc îi pomenește la 4 iulie pe stil vechi, adică 17 iulie pe stil nou.