Nicodim Măndiță

Nicodim Măndiță, născut Nicolae în 1889 (după unele surse 1886) într-⁠un sat din Argeș, a fost protosinghel, duhovnic la mănăstirile de maici Agapia și Văratec, scriitor de cărți de învățătură duhovnicească și misionar neobosit. A murit la 6 iulie 1975 la Mănăstirea Agapia. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.

A fost fiul țăranilor Ioniță și Filofteia Măndiță și a absolvit doar cinci clase primare. Între 1911 și 1918 a fost în armată și a luat parte la campania din Bulgaria, din 1913, și la războiul întâi mondial. În 1920 s-⁠a călugărit la Schitul Măgura din Bacău, cu numele Nicodim, și în aceeași vară a fost hirotonit ieromonah. A fost preot misionar la Frumoasa-⁠Bacău (1921-1923), duhovnic la mănăstirea de maici Giurgeni (1923-1925) și preot misionar în satele din Transilvania, Pâclișa, Hășmașul Ciceului și Leurda (1925-1935). Apoi, patruzeci de ani, a fost duhovnic la mănăstiri de maici: la Agapia (1935-1945), la Văratec (1945-1962) și iar la Agapia (1962-1975).

Sub regimul comunist a scris cărți de învățătură duhovnicească, cu conținut anticomunist, multiplicate de colaboratori și răspândite printr-⁠o rețea de colportaj. Acuzat de răspândire de publicații interzise, a fost condamnat de Tribunalul Militar București, la 22 ianuarie 1965, la opt ani de închisoare corecțională; din pricina vârstei și a bolii, completul de judecată s-⁠a deplasat la Târgu Neamț. A fost închis la Aiud, iar cele 500.000 de cărți confiscate au fost trimise la topit. După un an și jumătate restul pedepsei i-⁠a fost anulat și s-⁠a întors la Agapia.

Cărțile lui, publicate mai ales după 1990, tratează rugăciunea lui Iisus, spovedania, viața Maicii Domnului, vămile văzduhului, păcatul înjurăturii și furtului, priveghiul creștin și multe altele. Este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Agapia.