Pafnutie Zăvorâtul

Cuviosul Pafnutie Zăvorâtul a fost monah și zăvorât la Mănăstirea Peșterilor din Kiev, în secolul al XIII-⁠lea sau, după alte date, al XII-⁠lea. Este pomenit la 15 februarie (calendarul iulian), împreună cu toți sfinții părinți din Peșterile Îndepărtate, și la 28 august. Despre viața lui se cunosc foarte puține.

Se spune că, după ce a primit chipul monahal, a plâns și a suspinat neîncetat toată viața, gândindu-⁠se la ceasul despărțirii sufletului de trup, când îngerii și duhurile răutății vor înconjura pe om, îi vor arăta toate faptele, bune și rele, și îi vor aduce aminte de toate gândurile și dorințele lui, de ceea ce a uitat și de ceea ce nu a socotit păcat. Despre aceasta a cugetat, a plâns și a suspinat tot timpul.

Pafnutie a îngăduit să fie zidit în chilie, lepădându-⁠se de bunăvoie și cu totul de lume și de plăcerile ei. După rânduiala Lavrei Peșterilor, zăvorâților li se lăsa zilnic la fereastră un pahar cu apă și o bucată de pâine, hrana lor pe o zi. Dacă pâinea și apa rămâneau neatinse, era semn că monahul dinăuntru a murit.

Izvorul ucrainean spune că, la sfârșitul vieții, cuviosul a văzut chipurile îngerilor care i-⁠au primit sufletul și l-⁠au dus la cer. Numele lui se pomenește în cântarea a opta a canonului pomenirii, în care este numit cel ce a plâns neîncetat și căruia i se cere să ceară și pentru noi sălășluirea într-⁠un loc lipsit de plâns. Moaștele lui, neputrezite, se păstrează în Peșterile Îndepărtate (ale Sfântului Teodosie) ale Lavrei, lângă moaștele Sfântului Moise Făcătorul de minuni și ale Sfântului Ilarion Schimnicul, aproape de biserica subterană a Bunei Vestiri a Maicii Domnului. Izvorul sârbesc îl pomenește la 15 (28) februarie și la 28 august (10 septembrie).