Antim din Chios

Cuviosul Antim din Chios (Chios, 1869 - 15 februarie 1960), în lume Argirie K. Vaianos, a fost un monah grec al secolului al XX-⁠lea, cunoscut pentru viața lui monahală și pentru grija față de bolnavii de boala Hansen (lepră). A fost trecut între sfinți de Patriarhia Ecumenică la 14 august 1992. Se pomenește la 15 februarie, ziua mutării lui la Domnul. Este socotit ocrotitorul leproșilor.

Viața în lume

Argirie Vaianos s-⁠a născut în 1869 în zona Sfântul Luca din Livadia, în insula Chios, aflată atunci sub stăpânire otomană. De foarte mic se ruga și postea. Mare înrâurire asupra vieții lui a avut monahul Pahomie, care i-⁠a insuflat dragostea de Dumnezeu și de oameni. Educația și-⁠a primit-⁠o de la părinții lui evlavioși și virtuoși, Constantin și Argiro, care au avut grijă să i se dea o creștere creștină. Din copilărie, toată creșterea și formarea tânărului Argirie izvora din puternica și adânca înrâurire a mediului lui familial creștin. În privința învățăturii, nu a avut o cultură deosebită, pentru că împrejurările nu le îngăduiau atunci copiilor din familii sărace să studieze, așa că s-⁠a mulțumit cu cunoștințele simple ale claselor primare. A învățat singur meșteșugul cizmăriei, mai ales pentru a-⁠și câștiga existența, și a trebuit să-⁠l practice și în vremea cât a fost frate novice. Cu toate că nu avea cunoștințe teoretice și nu era cunoscut, cu inteligența și pătrunderea minții sale, ca și cu dorința deosebit de vie de viață duhovnicească, a înaintat în viață virtuoasă, păstrând neclintit simțământul credinței.

Viața monahală

Legătura lui cu monahul Pahomie a fost hotărâtoare pentru decizia de a-⁠și închina viața vieții monahale; la fel și vizita lui la Schitul Sfinților Părinți din Chios, pentru repararea unei icoane a Maicii Domnului pe care o avea. De această icoană și-⁠a legat de atunci toată viața. Maica Domnului a fost pentru el izvor de putere nesecată în luptele aspre de mai târziu, dar și izvor de răcorire și de alinare. Argirie s-⁠a supus bătrânului Pahomie și, prin rugăciuni neîncetate, posturi și lupte aspre, s-⁠a arătat mare în nevoință și virtute.

La douăzeci de ani a primit tunderea în schima mică și numele Antim de la monahul Pahomie. Din pricina smereniei și bunătății lui, de mic i s-⁠au încredințat multe slujbe și îndatoriri. În 1905 bătrânul Pahomie s-⁠a mutat la Domnul și i-⁠a urmat ieromonahul Andronic, care cunoștea foarte bine calea minunată a lui Antim. Când Antim avea patruzeci de ani, l-⁠a investit în schima mare. Felul lui virtuos de viață stârnea mare interes și râvnă pentru viața monahală, iar el însuși a fost pildă de urmat. Inteligența și bunătatea care îl deosebeau i-⁠au adus treapta preoției: a fost chemat la Adramiti, în Asia Mică, de nașul său Ștefan Diomataris, în 1910, în acest scop. Hirotonia lui a fost neobișnuită din pricina fenomenelor naturale extreme din timpul ei.

Cu osteneala trupească și duhovnicească s-⁠a istovit și s-⁠a îmbolnăvit. Sănătatea lui a fost încercată din tinerețe și starea lui cerea îngrijire medicală. Cu toată slăbiciunea, n-⁠a încetat nevoința monahală, postul și rugăciunea, supunându-⁠se unei încercări continue. De îndată ce s-⁠a refăcut în parte, s-⁠a retras într-⁠o mică chilie izolată pe moșia părinților, la Livadia, în Chios, continuând luptele lui duhovnicești. Acolo viețuia ca monah, practicând în același timp meșteșugul cizmăriei, ca să-⁠și ajute părinții săraci și să facă milostenie celor greu încercați.

Strălucirea lui duhovnicească a stârnit invidia celor ce slujeau cu el, și de aceea s-⁠a hotărât să părăsească Adramiti în 1911 și a mers la Sfântul Munte Athos, unde monahii athoniți l-⁠au copleșit cu multe cinstiri. Îl stăpânea dorul să se închine la sfintele moaște ale sfinților și să sărute icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Știa că pe Athos sunt mulți monahi și sihaștri de la care putea câștiga folos duhovnicesc. Mai târziu, după ce athoniții l-⁠au copleșit cu daruri în semn de recunoaștere, respect și dragoste, a plecat din Munte, păstrând doar o mică parte din ele, și, plin de bogăție duhovnicească și de dragoste, s-⁠a întors în orașul lui natal, Chios.

Lucrarea

Leproșii, încă din secolul al VII-⁠lea în Lombardia, după edictul lui Rothari, erau izgoniți îndată ce li se constata boala; astfel își pierdeau drepturile și averea și erau socotiți ca morți. Pe vremea aceea lepra, orbirea și nebunia erau socotite semne de păcat. După canoanele Sinodului III din Lateran al Bisericii Romano-⁠Catolice, leproșii erau limitați la cimitire sau la paraclise. Cu toate regulile aspre, au fost cazuri în care se făceau unele excepții, cum ar fi dreptul parțial de a-⁠și folosi bunurile și de a-⁠și face testamentul.

La întoarcerea în Chios, Antim, voind să-⁠și asigure rugăciunea și, deci, liniștea, a ales să trăiască în leprozeria din Chios. Astfel putea fi aproape de semenii lui chinuiți de groaznica boală a leprei, care lovise Chiosul în acea vreme. Înainte de venirea lui la leprozerie, atmosfera era grea și nepotrivită. După venirea lui, însă, tot acest mediu s-⁠a schimbat și s-⁠a prefăcut într-⁠un rai pământesc, unde stăpâneau acum rânduiala și buna orânduire. Mulți au aflat în el un părinte iubitor, care cu bunătatea… Textul izvorului nostru se oprește aici, așa că nu putem povesti mai departe grija lui pentru bolnavi.

Proslăvirea

A fost trecut între sfinții Bisericii Ortodoxe de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului la 14 august 1992, iar pomenirea lui se face la 15 februarie, ziua adormirii lui.