Pardus din Larino

Sfântul Pardus (Pardo), după tradiție episcop din Peloponez, care a trăit în Italia, în regiunea Lucera, și este ocrotitorul orașului Larino, a cărui catedrală îi poartă numele. Datele vieții lui sunt foarte nesigure: se vorbește de veacurile II, IV, VI sau VII. Se pomenește la 25, 26 și 27 mai (la Larino), precum și la 17 octombrie. Izvoarele noastre îl numesc sfânt al Bisericii Romano-⁠Catolice și nu arată o cinstire ortodoxă formală.

Izvoarele

Viața lui se păstrează în două redactări: o „Vita brevior” anonimă (în jur de secolul X) și o „Vita prolixior” scrisă de Radoino, levit din Larino (în jur de secolul X-⁠XI), ale căror date se contrazic. Cronologia e nesigură: de obicei este legat de veacul al VII-⁠lea, cu anul tradițional al morții 650, dar o tradiție puternică îl leagă de papa Grigorie al II-⁠lea (715-731). Adesea este numit întâiul episcop al Larino-⁠ului, dar, după Viețile lui, a fost episcop al unui oraș necunoscut din Peloponez (sau poate Myra), alungat din scaunul lui.

Povestea

După Vieți, era un bătrânel cu barbă deasă și albă, căruia îi lipsea degetul mare. „Aprins de mânie împotriva celor fără de lege, a fost silit să plece în surghiun.” A părăsit biserica lui din Peloponez cu câțiva clerici și, rătăcind, a ajuns la Roma, la papă (după „Vita prolixior” la Corneliu, iar după „Vita brevior” la un papă necunoscut, care, după episcopul de Lucera Pietro Ranzano, ar fi putut fi Grigorie cel Mare). Unii dintre concetățenii lui l-⁠au rugat să se întoarcă la locul lui, dar, bătrân și slab de putere, el a refuzat și, după sfatul papei, le-⁠a dat prilejul să aleagă alt episcop. Papa i-⁠a oferit multe episcopii, dar el a ales să se retragă în ținutul Lucerei, în Foggia, ca să-⁠și petreacă restul vieții în rugăciune: alegere nu întâmplătoare, căci Lucera făcea parte din vechea Mare Grecie, iar acolo erau multe comunități de neam grec. În drum a stat trei ani la Larino (vechiul Larinum), unde a predicat Evanghelia. La Lucera a ajutat să se zidească două biserici, apoi și-⁠a petrecut ultimii ani în pocăință și rugăciune și a murit, la 17 octombrie, într-⁠un an necunoscut, în chilia lui mică. Documentele nu spun că ar fi fost episcop de Lucera.

Mutarea moaștelor

Potrivit celor două Vieți, Larino a fost cucerit de sarazini și nimicit (unii istorici dau anii 841-842); locuitorii s-⁠au risipit prin satele din jur, iar în orașul pustiu oamenii din Lesina au furat moaștele Sfinților Primian și Firmian. Întorși, larinenii au aflat furtul și că acesta fusese săvârșit de lesinieni împreună cu locuitori din Lucera, mutați acolo cu episcopul lor înainte de dărâmarea cetății lor de Constans al II-⁠lea, în 663. S-⁠au organizat și au plecat la Lesina să-⁠și ia moaștele, dar, în chip de neînțeles, au apucat spre Lucera și, ocolind-⁠o, au ajuns la locul unde era îngropat Sfântul Pardus, găsindu-⁠i trupul neatins, afară de degetul mare. Au primit aflarea trupului ca semn al voii lui Dumnezeu și, luând un car de țară împodobit cu flori, au dus rămășițele la Larino, al cărui ocrotitor a fost proclamat. Era 26 mai 842. După tradiție, lângă oraș boii obosiți s-⁠au oprit; călăuza l-⁠a rugat pe Sfântul Pardus să-⁠l ajute și i s-⁠a arătat să înfigă toiagul în pământ; îndată a țâșnit apă, care a potolit setea boilor, și până azi, în amintirea întâmplării, în acel loc este Izvorul Sfântului Pardus.