Petru Damaschin

Cuviosul Petru Damaschin a fost un monah și părinte duhovnicesc din secolul al XII-⁠lea, al cărui scris ocupă, după opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, cel mai mare loc în Filocalie. Despre viața lui se știe foarte puțin, dar învățătura lui despre trezvie, smerenie și mântuirea tuturor oamenilor a rămas una dintre cele mai prețuite în tradiția isihastă. Biserica îl pomenește la 9 februarie.

Ce se știe despre viața lui

Nu s-⁠a păstrat o viață a lui, iar numele de „Damaschin” nu înseamnă neapărat că s-⁠a născut la Damasc, cum a fost cazul Sfântului Ioan Damaschin. În trecut a fost confundat cu un alt Petru de la Damasc, episcop și mucenic care a trăit cu aproape patru sute de ani înainte. Această încurcătură apare în volumul al treilea al Filocaliei, unde Sfântul Nicodim Aghioritul pune scrierile monahului pe seama mucenicului din secolul al VIII-⁠lea. Cel dintâi, după tradiție, fusese episcop la Damasc și, pentru că vorbise împotriva mahomedanismului și a ereziei maniheilor, arabii i-⁠au tăiat limba și l-⁠au trimis în închisoare departe în Arabia, unde a propovăduit Evanghelia, a întors mulți la credință și s-⁠a săvârșit ca mărturisitor și mucenic. Cele două pomeniri cad în aceeași zi, 9 februarie, ceea ce arată cât de strâns au fost legate numele lor.

Monahul Petru a trăit în secolul al XII-⁠lea, în vremea cea mai rodnică a reformei monahale din Bizanț. Era monah, după cum arată cuvintele lui: vorbește despre „noi, monahii”, despre „schima” sa monahală și se numește monah încercat. Spune că trăia într-⁠o chilie, că nu a avut niciodată cărți sau avere și că era sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc. Scrie despre trei feluri de viață monahală, de obște, pustnicească și mijlocie, și se pare că el a urmat-⁠o pe cea din urmă. Scrierile lui sunt datate în general în jurul secolului al XII-⁠lea, după un manuscris din secolul al XIII-⁠lea de la Vatican și unul din secolul al XIV-⁠lea de la Paris, iar el amintește pe Simeon Metafrastul, mort în ultimul sfert al secolului al X-⁠lea, deci a trăit după acesta.

Scrierile

Operele lui sunt un șir larg de sfaturi duhovnicești practice pentru monahi. El pune accent atât pe ostenelile ascetice, cât și pe harul lui Dumnezeu în mântuire. Se cunosc 107 manuscrise cu scrieri atribuite lui, pline de citate din Sfinții Părinți: Atanasie cel Mare, Antonie cel Mare, Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, Isaac Sirul, Ioan Damaschin, Ioan Gură de Aur și avva Filimon. Fiindcă spune că nu a avut cărți, probabil că le-⁠a scris din memorie, ceea ce ar lămuri unele mici greșeli de citare.

Cercetătorii nu sunt de acord asupra originalității lui. Istoricul Jean Gouillard socotește că el nu a inventat nimic, ci a pus în formule limpezi învățătura marilor contemplativi ai Răsăritului; părintele Greg Peters arată că Petru a adus și o înnoire în teologia duhovnicească. O temă de seamă este afirmarea că mântuirea nu este doar pentru monahi, ci și pentru mireni. El scrie că „căsătoria este firească” și că, dacă cineva vrea să se mântuiască, nici un om, timp, loc sau îndeletnicire nu-⁠l poate împiedica. Episcopul Kallistos Ware observa că, deși scria pentru monahi, el spune că mântuirea și cunoașterea duhovnicească sunt la îndemâna tuturor, iar rugăciunea neîncetată se poate face în orice împrejurare.

În Filocalie

În 1782, Sfântul Nicodim Aghioritul și Macarie al Corintului au tipărit la Veneția Filocalia, o culegere a învățăturilor părinților duhovnicești din secolele IV-⁠XV, alcătuită din manuscrisele de la Vatopedu și din alte mănăstiri athonite. Scrierile lui Petru Damaschin ocupă o parte mare din volumul al treilea și sunt împărțite în două cărți. Cea dintâi, „Vistierie a cunoștinței dumnezeiești”, tratează între altele cele șapte feluri de nevoință trupească, cele patru virtuți ale sufletului, păzirea minții, ascultarea și liniștea, cele opt trepte ale contemplației, smerenia, nepătimirea, deosebirea gândurilor și a ispitelor și aduce două liste întinse, a celor 228 de virtuți și a celor 298 de patimi. A doua carte cuprinde douăzeci și patru de cuvântări, câte una pentru fiecare literă a alfabetului grec, despre înțelepciune duhovnicească, cele două feluri de credință și de frică, nădejde, smerenie, dragoste, cunoașterea lui Dumnezeu, curaj, dreptate, pace, bucurie, Sfânta Scriptură și luarea aminte în inimă. Sfântul Nicodim le-⁠a numit „o Filocalie concentrată în Filocalia cea mai întinsă”.

Ele au fost traduse mai întâi în slavonă de Paisie Velicikovski, care povestea cu bucurie neînchipuită cum a găsit cartea la Athos: „am simțit că am aflat pe pământ o comoară cerească”. Traducerea rusă a lui Teofan Zăvorâtul nu le-⁠a cuprins, probabil pentru că arhimandritul Iuvenalie Polovțev le tălmăcise mai înainte la Optina. Ele au fost apoi traduse în multe alte limbi. Despre ele, Iuvenalie spunea că se vede în autor un om care nu a luat doar cuvinte de la alții, ci a cunoscut singur, din experiență, adevărurile vieții lăuntrice și i-⁠a pus pe alții pe drumul cel drept.

Cinstirea

Petru Damaschin este între scriitorii vechi cinstiți îndeosebi de vechii credincioși ruși, pentru că într-⁠una din scrierile lui din Filocalie se învață că cele două degete și o singură mână arată pe Hristos răstignit în două firi și o singură ipostasă. Acest loc a fost lăsat la o parte în traducerea slavonă a lui Paisie, iar în traducerea lui Teofan scrierile au fost scoase cu totul, iar la fel s-⁠a procedat și în edițiile rusești ale operelor sale. Biserica Rusă îl pomenește la 9 februarie după calendarul vechi, ca sfințit mucenic, în urma aceleiași încurcături cu episcopul din Damasc; Biserica Sârbă îl pomenește în aceeași zi.