Prisc din Sevastia

Sfântul Mucenic Prisc din Sevastia este unul dintre cei patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei, ostași creștini capadocieni care au murit înghețați în lac pe vremea împăratului Licinius, în jurul anului 320.

După ce Constantin cel Mare dăduse în 313 edictul libertății credinței, coîmpăratul lui, Licinius, a continuat în părțile sale să prigonească Biserica și, temându-⁠se de trădare, a vrut să curețe oastea de creștini. În Sevastia, comandantul Agricolau, adept zelos al păgânismului, avea sub el o ceată de patruzeci de ostași capadocieni, viteji, biruitori în multe lupte, toți creștini. Când ei au refuzat să jertfească zeilor, Agricolau i-⁠a închis. În temniță s-⁠au rugat cu căldură și într-⁠o noapte au auzit un glas: cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui.

A doua zi, Agricolau a încercat lingușirea, lăudându-⁠le vitejia și tinerețea și promițându-⁠le cinste de la împărat; după un nou refuz, a poruncit să fie puși în lanțuri, dar cel mai în vârstă dintre ei, Chirion, i-⁠a spus că împăratul nu i-⁠a dat dreptul să-⁠i pună în fiare, iar Agricolau a schimbat porunca. După șapte zile a sosit la Sevastia dregătorul Lisias, care i-⁠a judecat; sfinții au răspuns că el le poate lua nu numai gradul militar, ci și viețile, căci nimic nu le este mai scump decât Hristos. Lisias a poruncit să fie omorâți cu pietre, dar pietrele treceau pe alături, iar piatra aruncată de Lisias l-⁠a lovit în față pe Agricolau. În temniță ei au petrecut noaptea în rugăciune și au auzit iar glasul Domnului: cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va învia; îndrăzniți și nu vă temeți, căci veți primi cununi nestricăcioase.

Era iarnă, ger cumplit. Sfinții ostași au fost dezbrăcați, duși la lacul de lângă cetate și așezați pe gheață toată noaptea, sub pază; pe mal fusese încălzită o baie, ca să-⁠i ademenească. Pe la întâia vigilie, unul dintre ei n-⁠a mai răbdat, a fugit la baie și a căzut mort îndată ce a trecut pragul. În ceasul al treilea al nopții Domnul le-⁠a trimis mângâiere: s-⁠a făcut lumină, gheața s-⁠a topit și apa lacului s-⁠a încălzit. Toți străjerii dormeau, în afară de unul, Aglaie, care a văzut deasupra capului fiecărui mucenic o cunună luminoasă; a numărat treizeci și nouă și a înțeles că cel fugit și-⁠a pierdut cununa. Aglaie și-⁠a trezit tovarășii, și-⁠a lepădat hainele, a spus că și el este creștin și s-⁠a alăturat mucenicilor, rugându-⁠se să fie învrednicit a suferi cu robii lui Dumnezeu.

A doua zi dimineața chinuitorii au văzut cu mirare că mucenicii sunt vii, iar străjerul Aglaie slăvește pe Hristos împreună cu ei. I-⁠au scos din apă și le-⁠au zdrobit fluierele picioarelor. Mama celui mai tânăr, Meliton, îl îndemna să nu se teamă și să rabde până la sfârșit. Trupurile au fost puse pe care și duse la ardere; Meliton mai respira și a fost lăsat pe pământ, dar mama l-⁠a luat în brațe și l-⁠a purtat pe umeri în urma carului; când și-⁠a dat sufletul, l-⁠a așezat lângă ceilalți. Trupurile au fost arse pe rug, iar oasele carbonizate au fost aruncate în apă, ca să nu le adune creștinii. După trei zile mucenicii s-⁠au arătat în vis episcopului Petru al Sevastiei și i-⁠au poruncit să le îngroape rămășițele; el le-⁠a strâns noaptea, cu câțiva clerici, și le-⁠a îngropat cu cinste.

Numele mucenicilor s-⁠au păstrat: Chirion, Candid, Domn, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Anghie, Aetie, Flaviu, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domițian, Gaiu, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacerdon, Nicolae, Valeriu, Filictimon, Severian, Hudion, Meliton și Aglaie. Pomenirea lor este între cele mai cinstite praznice; în ziua ei, 9 martie în stilul vechi (22 martie în stilul nou), se dezleagă din asprimea Postului Mare și se săvârșește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.