Prohor Lobodnicul

Sfântul cuviosul Prohor Lobodnicul („mâncătorul de loboda”) a fost monah al Lavrei Peșterilor din Kiev, mort la 10 februarie 1107, făcător de minuni. Este pomenit la 10 februarie (23 februarie pe stil nou), iar unele izvoare dau și 11 octombrie sau 28 septembrie; este pomenit și în soborul sfinților din Smolensk, în duminica dinaintea zilei de 10 august.

Viața

După izvorul ucrainean, era originar din Smolensk. A primit tunderea la Lavra Peșterilor pe vremea egumenului Ioan (1088-1103). Ducea o viață aspră: nu mânca pâine obișnuită, ci aduna loboda (o buruiană) și o făcea făină frecând-⁠o cu mâinile, iar din ea făcea pâine și se hrănea cu ea. Vara își pregătea o asemenea pâine pentru tot anul. Nu mânca nimic altceva decât prescura în biserică și în chilie și nu bea nimic afară de apă, de aceea a fost numit „lobodnic”. Se spune că se mustra chiar și pentru iarba pregătită pentru un an, zicând: „Prohore, în noaptea aceasta ți se va cere sufletul, iar ce ai pregătit, a cui va fi?”

Pe vremea lui, din pricina războaielor necurmate, a venit foametea în Rusia. Prohor a început să facă și mai multă pâine din lobodă și s-⁠o împartă celor lipsiți și celor care pier de foame. Oamenii, ca să se hrănească în vremea foametei, au început și ei să facă pâine din lobodă, dar nu o puteau mânca de amărăciune. Atunci toți au început să se adreseze sfântului, iar el nu a refuzat pe nimeni. La gust, această pâine părea dulce, ca amestecată cu miere. Era dată numai cu binecuvântare, iar dacă cineva o lua pe ascuns, pâinea se făcea neagră și amară. Un monah a luat pâine pe ascuns, fără binecuvântare, și a început s-⁠o mănânce: pâinea s-⁠a arătat în mâna lui ca țărâna, iar în gură atât de amară încât nu o putea mânca. Așa s-⁠a întâmplat de mai multe ori. A mers la egumen și i-⁠a povestit. Egumenul, neîncrezător, a poruncit unui alt frate să ia pe ascuns pâine de la sfânt, ca să vadă adevărul. Când pâinea a fost adusă, a fost la fel: nimeni nu o putea mânca de amărăciune. Pe când pâinea era încă în mâinile lor, egumenul a trimis din nou la sfânt să ceară pâine cu binecuvântare, și să ia pe ascuns încă una. Pâinea luată pe ascuns s-⁠a făcut neagră ca pământul și amară ca pelinul, iar cea luată din mâna lui părea curată și era dulce ca mierea. După această minune Prohor s-⁠a proslăvit.

Mai târziu, din pricina certurilor dintre cneazul Sviatopolc Izeaslavici și cneazul David Igorevici al Voliniei, în Kiev a lipsit sarea din Carpați. Fericitul Prohor a strâns în chilia sa cenușa din toate chiliile și, rugându-⁠se, o prefăcea în sare curată. Cu cât dădea mai mult sare, cu atât se făcea mai multă, încât a ajuns nu numai pentru mănăstire, ci și pentru ceilalți oameni. Negustorii care nu mai puteau vinde sarea s-⁠au adunat și au venit la cneazul Sviatopolc cu o plângere împotriva fericitului: „Prohor, ucenic al mănăstirii Peșterilor, ne-⁠a luat bani mulți: i-⁠a atras pe toți la el după sare, iar noi, care îți plătim dările, nu ne mai putem vinde sarea și am sărăcit prin el.” Cneazul a hotărât să fure sarea de la monah și să rezolve problema, câștigând și bani. Când sarea a fost adusă, a venit să o vadă el însuși, dar a văzut numai cenușă. A ținut cenușa trei zile, apoi a poruncit s-⁠o arunce noaptea. Cenușa aruncată s-⁠a prefăcut din nou în sare. Atunci cneazului i s-⁠a povestit tot ce făcuse fericitul Prohor, iar el s-⁠a rușinat, a mers la Lavra și s-⁠a împăcat cu egumenul Ioan. De la acele minuni, cneazul a avut mare dragoste față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și față de cuvioșii Antonie și Teodosie ai Peșterilor.

Sfârșitul și moaștele

Prohor a mai trăit mulți ani, dar apoi s-⁠a îmbolnăvit. Înainte de aceasta i-⁠a spus cneazului: „Se apropie ceasul plecării mele din trup; dacă vrei să-⁠ți împlinești făgăduința și să primești de la Dumnezeu iertarea păcatelor, vino să primești voie și să mă pui cu mâna ta în mormânt. Aștept venirea ta. Dacă întârzii și voi pleca fără tine, vina nu va fi a mea și expediția se va sfârși altfel decât dacă ai veni la mine.” Primind această vestire, Sviatopolc a lăsat oastea care era în război cu cumanii și a venit curând la Prohor bolnav. Cuviosul l-⁠a învățat mult despre milostenie, despre judecata viitoare, despre viața veșnică și despre chinurile fără sfârșit, i-⁠a dat iertare și binecuvântare și s-⁠a despărțit de toți din jurul cneazului. Apoi, ridicându-⁠și mâinile spre cer, și-⁠a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Cneazul și monahii au luat trupul sfântului, l-⁠au dus în peșteră și el l-⁠a pus cu mâinile lui în raclă. Apoi a plecat în campanie și a dobândit o mare biruință asupra agarenilor necredincioși, a cucerit toate ținuturile cumane și a adus prizonierii în țara lui; această biruință, dăruită de Dumnezeu pământului rusesc, a fost obținută după prevestirea milostivului Prohor. Moaștele lui odihnesc în Peșterile Apropiate, unde sunt arătate de hărțile din 1638, în fața moaștelor Sfântului Ioan Postnicul. Pe harta din 1703 numele nevoitorului este însoțit de cuvântul „preot”.