Ștefan din Moscova

Sfântul Cuvios Ștefan din Moscova a fost fratele mai mare al Cuviosului Serghie de Radonej, călugăr la Mănăstirea Bobotezei din Moscova și duhovnic al marelui cneaz Simeon Mândrul, și a adormit către mijlocul sau a doua jumătate a anilor nouăzeci ai veacului al XIV-⁠lea.

Copilăria și Makovets

Ștefan era cel mai în vârstă dintre fiii cuvioșilor Chiril și Maria din Radonej. La șapte ani a fost dat la învățătura de carte împreună cu frații mai mici, Bartolomeu și Petru, și a învățat bine. Între 1333 și 1340 s-⁠a căsătorit la Radonej cu o fecioară evlavioasă și au avut doi copii, pe Climent și pe Ioan, dar tânăra soție a murit curând, iar Ștefan a hotărât să se călugărească și s-⁠a retras la Mănăstirea Acoperământului din Hotkovo, unde s-⁠a nevoit cu mare râvnă în post și rugăciune. După înmormântarea părinților, Bartolomeu l-⁠a rugat să meargă împreună să caute un loc pustiu pentru rugăciune. L-⁠au găsit în desișul pădurii, pe muntele Makovets. După o fierbinte rugăciune și chemarea binecuvântării lui Dumnezeu, au făcut o colibă, o chilie și o bisericuță alături. Când a venit vremea sfințirii, Bartolomeu l-⁠a întrebat pe Ștefan, ca pe fratele mai mare după trup și după duh, în numele cărui sfânt să fie sfințită biserica, iar el i-⁠a răspuns că părinții spuseseră de multe ori că Domnul îl alesese pe Bartolomeu din pântecele mamei, trimițând semnul celor trei strigăte din timpul Liturghiei, și că preoții și bătrânii tâlcuiseră că pruncul va fi ucenic al Sfintei Treimi. De aceea biserica a fost sfințită în numele Sfintei Treimi, cu binecuvântarea mitropolitului Teognost.

La Moscova

Ștefan a stat o vreme cu fratele pe Makovets, dar viața aspră de pustnic a început să-⁠l apese și a plecat la Moscova. Cum scria Epifanie Preaînțeleptul, „deși o singură pântece i-⁠a născut, aveau felurite aplecări: unul dorea să trăiască așa, altul altfel; unul a hotărât să se nevoiască într-⁠o mănăstire din oraș, celălalt a făcut din pustie un oraș”. La Moscova Ștefan s-⁠a făcut călugăr la Mănăstirea Bobotezei, ocrotită de familiile marelui cneaz și ale tisleacului Protasie, și acolo a dus viață aspră, de post, a muncit cu râvnă și a sporit în virtute. Pe la 1319 a primit tunderea în aceeași mănăstire cel ce avea să fie mitropolitul Alexie (Biakont), cu care a trăit o viață duhovnicească comună: la slujbe cântau la strană împreună cu minunatul bătrân Gherontie. Marele cneaz Simeon Mândrul l-⁠a apropiat de curte și l-⁠a ales duhovnic, iar după el mulți boieri au devenit fiii lui duhovnicești.

Întoarcerea la Makovets

Poziția lui s-⁠a îngreunat după ce în 1353, în timpul ciumei, au murit marele cneaz Simeon și mitropolitul Teognost; noul stăpânitor, Ioan al II-⁠lea, a vrut să slăbească influența boierilor Protasievici. Ștefan s-⁠a întors la Makovets, luându-⁠l cu el pe fiul său Ioan, de doisprezece ani, pe care Serghie, care ajunsese între timp egumen, l-⁠a tuns monah cu numele Teodor; el a ajuns mai târziu întemeietorul Mănăstirii Simonov din Moscova. După venirea lui Ștefan au apărut nelinișți în mănăstire: el pretindea să fie cinstit mai mult decât Serghie. Piatra de poticnire a fost rânduiala: fratele mai mare ținea de vechea tradiție a viețuirii deosebite, cel mic voia viață de obște. Odată, la vecernie, Ștefan a strigat mânios: „Cine este egumen aici? Nu eu am întemeiat întâi mănăstirea aceasta?” Smeritul Serghie n-⁠a spus nimic, ca să evite cearta, și după slujbă a plecat pe tăcute din mănăstire. După o vreme, frații l-⁠au rugat să se întoarcă, iar Ștefan s-⁠a retras la o mănăstire din Moscova, apoi a stat o vreme la Treime; după arhiepiscopul Nicon, „e limpede că s-⁠a căit de izbucnirea lui de o clipă și s-⁠a împăcat cu fratele sfânt, egumenul.” Anul morții nu se știe; fiindcă Epifanie a început să adune date despre Serghie în 1393-1394, Ștefan a murit probabil după fratele său, adică la mijlocul sau în a doua jumătate a anilor nouăzeci ai veacului al XIV-⁠lea.

Este pomenit la 19 iulie în Soborul sfinților din Radonej și la 5 septembrie, zi mobilă, în Soborul sfinților din Moscova, după stilul nou.