Teodot din Ancira

Sfântul Mucenic Teodot din Ancira a fost hangiu în Ancira Galației, azi Ankara, și a primit cununa muceniciei în vremea prigoanei lui Dioclețian, în anul 303 sau 304. Biserica îl pomenește la 18 mai, odată cu cele șapte fecioare mucenițe, și la 7 iunie.

Era om căsătorit și ținea un han în Ancira. Era plin de râvnă pentru datoriile creștine și bogat în fapte bune, mai ales în milostenie. Îi aducea pe păcătoși la pocăință și îi întărea pe mulți în credință, în timpul prigoanei pe care guvernatorul Theoctenus o ducea în provincie, după edictul lui Dioclețian. Se amintește un oarecare Victor, care slăbise în mărturisirea creștinismului și a găsit mare întărire la Teodot. Când guvernatorul a poruncit ca tot ce se pune la vânzare să fie mai întâi adus idolilor, Teodot și-⁠a umplut casa cu merinde. Hanul lui a ajuns adăpost pentru creștinii hăituiți, spital pentru cei bolnavi și loc de slujbă. După tradiția Vieții, el a asemănat hanul cu corabia lui Noe, care a scăpat pe cei dinăuntru de apele potopului. Vizita și mângâia pe mucenici în temnițe, îi răscumpăra uneori și îngropa pe ascuns trupurile celor uciși. A avut și darul vindecărilor. La Malos, la vreo cinci mile de Ancira, a găsit trupul mucenicului Valens și l-⁠a îngropat creștinește.

Întors la Ancira, a găsit pe creștini într-⁠o mare nenorocire. Șapte fecioare, între ele mătușa lui, Tecusa, și Alexandra, Claudia, Faina, Eufrasia, Matrona și Iulita, fuseseră aduse la judecată și își mărturisiseră cu îndrăzneală credința. Fuseseră trimise într-⁠o casă de desfrâu, dar își păstraseră curăția. Apoi au fost chinuite cumplit și aruncate în lac, cu pietre legate de trup. După o relatare, Teodot a ieșit noaptea, a scos trupurile și le-⁠a îngropat cu cinste, călăuzit în întuneric de o lumină, iar apa s-⁠a retras. Cineva l-⁠a dat pe față guvernatorului. Teodot a fost supus la grele chinuri, încât trupul i s-⁠a făcut o rană, i s-⁠au zdrobit dinții cu pietre, dar a rămas statornic. Când a fost dus la locul de execuție și creștinii plângeau, el le-⁠a spus: „Nu plângeți, frați, ci preamăriți pe Domnul Iisus Hristos, Care m-⁠a ajutat să isprăvesc nevoința”. Apoi a fost tăiat cu sabia.

Călăii au vrut să-⁠i ardă trupul, dar o furtună mare i-⁠a înfricoșat. După tradiție, trupul a fost dus în chip minunat la Malos și îngropat cu cinste de preotul Fronton, pe o înălțime, în afara orașului. Acolo s-⁠a zidit mai târziu un paraclis și apoi o biserică în numele lui, iar sfântul a fost foarte cinstit.