David al IV-⁠lea Ziditorul

David al IV-⁠lea Ziditorul a fost rege al Georgiei între 1089 și 1125, socotit cel mai mare și cel mai izbutit conducător din istoria țării. A scăpat Georgia de selgiucizi, a unit-⁠o, a ctitorit biserici și mănăstiri și a pus temeliile Epocii de Aur a țării. Biserica Ortodoxă Georgiană l-⁠a așezat între sfinți ca pe un rege binecredincios. Este pomenit la 26 ianuarie, după calendarul vechi (8 februarie pe stil nou).

Începutul domniei

S-⁠a născut în 1073, la Kutaisi, din dinastia Bagrationilor, singurul fiu al regelui Gheorghe al II-⁠lea și al reginei Elena. La sfârșitul veacului al XI-⁠lea Georgia trecea prin încercări mari: turcii selgiucizi pustiiseră țara, populația fugea în munți și păduri, iar un cutremur cumplit stricase Paștile. În 1089, când avea șaisprezece ani, tatăl său a renunțat la tron și l-⁠a încoronat pe David. Cronicile georgiene spun că după doisprezece ani de întuneric răsărise soarele tuturor regatelor.

Gheorghe a rămas rege cu numele până la moartea sa, în jurul anului 1112, dar adevărata putere era în mâinile lui David. Tânărul rege a alcătuit mici unități de luptă, a disciplinat nobilii și a oprit jafurile. În 1099 a încetat să mai plătească tribut selgiucizilor. Pe cei care uneltiseră împotriva lui, ca ducele Liparit, i-⁠a pedepsit cu închisoarea și cu surghiunul.

Reforma Bisericii

David a purtat o grijă mare pentru Biserică. La sinodul de la Ruisi și Urbnisi, din 1103, a sprijinit hotărârile pentru curățirea vieții bisericești, împotriva episcopilor nevrednici și a nobililor care se împotriveau puterii regelui. Povățuitorul lui, Gheorghe de Chqondidi, învățătorul și sfetnicul său, a primit atunci și demnitatea de episcop. Biserica a rămas astfel temelia unității poporului georgian.

În 1106 a început ctitoria Mănăstirii Ghelati, lângă Kutaisi, pe care a înzestrat-⁠o cu multe dintre bogățiile luate în război. A adunat acolo învățați din țară și de peste hotare și a întemeiat Academia teologică din Ghelati, o a doua Atenă, cum o gândea el. A sprijinit și alte biserici, în Georgia și în afara ei.

Eliberarea țării

În anii de după 1110 a alungat pe turci, rând pe rând, din estul țării, din Tao-⁠Klarjeti și de pe malurile râului Araks. Pentru o armată statornică, a primit din stepă pe kipciaci, în fruntea cărora era socrul său Atrak, pe fiica căruia, Gurandukht, o luase de soție. A ales patruzeci de mii dintre ei, alături de cei cinci mii de georgieni pe care îi avea, și a ajuns la o armată de patruzeci și cinci de mii de oșteni.

Cea mai mare izbândă a fost bătălia de la Didgori, la 12 august 1121, în care oastea lui, mult mai mică, a zdrobit coaliția musulmană adusă de sultanul selgiucid. Înainte de luptă, regele și-⁠a îndemnat soldații, numindu-⁠i soldați ai lui Hristos, să lupte pentru credință. Scrierile vremii spun că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a mers vizibil în fruntea oștirii. În 1122 David a eliberat Tbilisi, care ținuse patru sute de ani sub jug, și și-⁠a mutat capitala acolo. Au urmat Ani și alte cetăți din Armenia. Pe monedele vremii a fost numit Regele Regilor, Sabia Mesiei.

Omul rugăciunii și al milosteniei

Regele cel războinic era cărturar și om al milosteniei. Citea Sfânta Scriptură și științele și își ducea cărțile cu el chiar la război, cărate pe măgari și pe cămile. Un biograf spune că Epistolele le citise în cursul unui an de douăzeci și patru de ori. Purta mereu cu sine o pungă cu bani pentru săraci, vizita bolnavii ca un părinte și a înființat un fel de ambulanță. A scris Cântările de pocăință, rugăciuni în versuri în care cere iertare, pe care sursele ortodoxe le socotesc egale cu operele marilor scriitori ai Bisericii.

Mormântul și moștenirea

Către sfârșitul vieții a întocmit un testament în care și-⁠a mărturisit păcatele cu mare tânguire și a cerut iertare de la Dumnezeu. A încredințat sabia fiului său Dimitrie și l-⁠a lăsat urmaș în 1125. A adormit în pace la cincizeci și trei de ani, la 24 ianuarie 1125. A fost îngropat la intrarea în Mănăstirea Ghelati, iar pe piatra mormântului i s-⁠a săpat dorința: Acesta este locul odihnei mele în veacul veacului; aici voi locui, căci l-⁠am dorit (Psalmul 131). După tradiție, a poruncit așa din smerenie, ca toți cei care intră în mănăstire să calce pe mormântul lui. După canonizare, intrarea a fost închisă, iar mormântul este îngrădit cu o panglică roșie.

Epitetul Ziditorul (în georgiană Aghmashenebeli) s-⁠a statornicit abia în scrierile istoricilor din veacurile al XVII-⁠lea și al XVIII-⁠lea. Fiul lui, Dimitrie, a devenit mai târziu monahul Damian.