Teofan Mărturisitorul

Cuviosul Teofan Mărturisitorul, numit și Teofan Sigrianul sau de la Marele Ogor, a fost un nobil bizantin devenit monah și egumen, a scris o cronică ce este unul dintre izvoarele de seamă ale istoriei Bizanțului și a pătimit închisoare și surghiun pentru cinstirea sfintelor icoane. A adormit în surghiun, în 817 sau 818. Biserica îl pomenește la 12 martie.

S-⁠a născut la Constantinopol în jurul anului 759, într-⁠o familie bogată și binecredincioasă. Tatăl său, Isaac, rudă a casei împărătești și stăpânitor al insulelor din Marea Egee, a murit când copilul avea vreo trei ani, iar împăratul s-⁠a îngrijit de creșterea lui la curte. Sub Leon al IV-⁠lea Hazarul a avut mai multe dregătorii. Încă tânăr, a fost căsătorit, dar a îndemnat-⁠o pe soția lui să trăiască alături de el ca o soră. După moartea părinților și a socrului, în jurul anului 779, s-⁠au despărțit cu bună înțelegere: ea a intrat într-⁠o mănăstire de lângă Constantinopol, iar el a mers la o mănăstire din ținutul Sigriani, lângă Cizic, pe malul Mării Marmara. Potrivit sinaxarului, bătrânul Grigorie Stratitios i-⁠a vestit că va primi cununa muceniciei.

Cu blagoslovenia bătrânului său, Teofan a zidit o mănăstire pe pământul lui, în insula Calonim, și s-⁠a închis în chilie, copiind cărți, meșteșug în care a ajuns foarte iscusit. După vreo șase ani s-⁠a întors în Sigriani și a întemeiat mănăstirea Marele Ogor (Megas Agros), al cărei egumen a devenit. A luat parte la toate muncile frăției și a dat pildă de lucru și de nevoință. Sinaxarul spune că Dumnezeu i-⁠a dăruit darul de a vindeca bolnavii și de a scoate demonii. În 787 a fost chemat la al șaptelea Sinod ecumenic de la Niceea, unde a venit în haine sărăcăcioase și a apărat cu înțelepciune cinstirea icoanelor, iar hotărârile sinodului le-⁠a semnat și el.

Pe la cincizeci de ani s-⁠a îmbolnăvit greu și a rămas bolnav până la sfârșit, răbdând cu nădejde. În acei ani, la îndemnul prietenului său Gheorghe Sincelul, care la moarte i-⁠a lăsat notele sale, a scris Cronografia. Ea continuă cronica lui Gheorghe de la urcarea pe tron a lui Dioclețian, în 284 sau 285, până la căderea lui Mihail I în 813, rânduită după anii lumii, și păstrează urma unor izvoare pierdute de atunci. Un cercetător de azi, Cyril Mango, a susținut că cea mai mare parte a materialului era a lui Gheorghe și că Teofan i-⁠a dat mai ales forma finală.

Când Leon al V-⁠lea Armeanul a reînnoit prigoana împotriva icoanelor, în 813, l-⁠a adus pe Teofan la Constantinopol și a încercat zadarnic să-⁠l facă să le tăgăduiască. Teofan a fost aruncat în temniță și ținut vreo doi ani în lipsuri. Mănăstirea lui a fost arsă. Apoi a fost surghiunit în insula Samotracia, unde a trăit doar câteva zile (douăzeci și trei după sinaxar, șaptesprezece după alte relatări) și a adormit în Domnul, probabil la 12 martie 817 sau 818. După moartea lui Leon, trupul său a fost adus în mănăstirea Marele Ogor, reclădită.

I se spune Mărturisitor pentru că a mărturisit credința în fața împăratului și a suferit pentru ea, dar nu a fost ucis. Este cinstit de Biserica Ortodoxă și de cea Catolică la 12 martie. Nu trebuie confundat cu Teofan al Niceei, pomenit la 11 octombrie, nici cu Sfântul Teofan Zăvorâtul.