Valeriu din Sevastia

Sfântul Mucenic Valeriu din Sevastia este unul dintre cei patruzeci de mucenici din Sevastia, în Armenia. După ce Constantin cel Mare a dat, în 313, edictul libertății credinței, coîmpăratul lui, Liciniu, convins păgân, a hotărât să nimicească în partea lui de imperiu creștinismul, care se răspândise mult acolo. Pregătindu-⁠se de război cu Constantin și temându-⁠se de trădare, a vrut să curețe oastea de creștini.

În Sevastia comanda Agricolaie, zelos susținător al păgânismului. Sub el slujea o ceată de patruzeci de capadocieni, ostași viteji, biruitori în multe bătălii, toți creștini. Când ei au refuzat să jertfească zeilor, Agricolaie i-⁠a băgat în temniță. Ostașii s-⁠au dat rugăciunii și într-⁠o noapte au auzit un glas: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”. A doua zi, Agricolaie a încercat cu lingușiri, lăudându-⁠le curajul, tinerețea și puterea, și a făgăduit cinste din partea împăratului, dar a primit iar refuz. Cel mai în vârstă dintre ei, Chirion, a observat că împăratul nu-⁠i dăduse dreptul să-⁠i pună în lanțuri, iar Agricolaie a poruncit să fie duși în temniță fără lanțuri. După șapte zile a sosit în Sevastia înaltul demnitar Lisie și a făcut judecata. Sfinții au răspuns că le poate lua nu numai rangul de ostași, ci și viețile, dar că nimic nu le este mai scump decât Hristos Dumnezeu. Lisie a poruncit să fie loviți cu pietre, dar pietrele treceau pe lângă ei, iar piatra aruncată de Lisie a lovit în față pe Agricolaie. Noaptea, în temniță, au auzit iar glasul Domnului: „Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va învia. Îndrăzniți și nu vă temeți, căci veți primi cununi neveștejite”.

Era iarnă și ger mare. Pe ostași i-⁠au dezbrăcat și i-⁠au dus la lacul de lângă oraș, unde au fost puși pe gheață, sub pază, toată noaptea, iar lângă ei, pe mal, o baie încălzită, ca să le frângă voința. La primul ceas din noapte unul dintre ei n-⁠a mai putut răbda, a fugit la baie și a căzut mort chiar în prag. La ceasul al treilea Domnul i-⁠a mângâiat pe mucenici: s-⁠a făcut lumină, gheața s-⁠a topit și apa lacului s-⁠a încălzit. Toți paznicii dormeau, doar Aglaie veghea. Privind la lac, a văzut deasupra capului fiecărui mucenic o cunună luminoasă. A numărat treizeci și nouă și a înțeles că cel ce fugise își pierduse cununa. A trezit pe ceilalți paznici, și-⁠a scos hainele, a spus: „Și eu sunt creștin”, și s-⁠a alăturat mucenicilor. Stând în apă, s-⁠a rugat să fie învrednicit să pătimească cu robii Domnului.

Dimineața chinuitorii au văzut cu mirare că mucenicii sunt vii, iar paznicul lor Aglaie slăvește pe Hristos împreună cu ei. I-⁠au scos din apă și le-⁠au frânt fluierele picioarelor. În timpul acestui chin, mama celui mai tânăr, Melitón, l-⁠a îndemnat să nu se teamă și să îndure până la capăt. Trupurile mucenicilor au fost așezate în care pentru a fi arse. Melitón încă mai respira și a fost lăsat jos, iar mama l-⁠a ridicat și l-⁠a dus pe umeri după car. Când a murit, l-⁠a așezat în car lângă ceilalți. Trupurile au fost arse pe rug, iar oasele arse au fost aruncate în apă, ca să nu le poată strânge creștinii. După trei zile mucenicii i s-⁠au arătat în vis fericitului Petru, episcopul Sevastiei, și i-⁠au poruncit să le îngroape rămășițele, ceea ce el a făcut noaptea, împreună cu câțiva clerici, cu mare cinste.

Sfântul Valeriu este pomenit la 22 martie (9 martie, stil vechi) împreună cu ceilalți.