Vasile de la Riazan

Fericitul Vasile din Riazan (Vasile Petrovici Cadomski, 1776 - 2 [15] mai 1848) a fost un nebun pentru Hristos din Riazan, fost ofițer, cinstit ca sfânt local al Riazanului. Prin hotărârea din iulie 1997 a fost trecut în Soborul sfinților locali din Riazan; cinstirea lui nu e generală în toată Biserica Rusă. Se pomenește la 2 mai pe stilul vechi (15 mai pe cel nou), ziua morții.

Tinerețea

Cea dintâi pomenire a lui Vasile Petrovici Cadomski este în revista „Strannik” din 1865, într-⁠un articol al preotului Piotr Vnukov, care îl cunoscuse pe fericit mulți ani. Potrivit amintirilor lui, intrate apoi în Dicționarul biografic rus din 1897, sub îngrijirea lui A. A. Polovțov, Vasile Cadomski s-⁠a născut în 1776 în satul Șahmanovo, ținutul Riazan, într-⁠o familie nobilă. Mama, Evdokia Mihailovna (născută Leonova, fiică de căpitan în retragere), a murit devreme, lăsând pe lângă Vasile doi fii mai mici, Alexei și Ioan, și o fiică, Alexandra. Tatăl, Piotr Alexeevici Cadomski, avea casă, pământ și treizeci de suflete de țărani și în ultimii ani de slujbă a fost secretar al orașului. După moartea soției a vândut o parte din moșie și s-⁠a mutat cu copiii din apropiere de Riazan în oraș.

Vasile a primit educația acasă, sub îngrijirea tatălui. Din tinerețe i-⁠a plăcut să viziteze mănăstirile și visa la nevoința monahală, dar soarta lui s-⁠a legat de armată. Se știe că din 14 martie 1791 a fost subofițer în regimentul Revel. La 19 iunie 1801 a cerut arhiepiscopului Simon (Lagov) al Riazanului să-⁠l primească între locuitorii (pe cheltuiala sa) mănăstirii de bărbați Olgov, dar, neavând cu ce se întreține, a părăsit-⁠o curând. În aprilie 1802 a cerut să fie primit ca muncitor la mănăstirea Radovițki. Nu se știe ce s-⁠a hotărât, dar peste doi ani a intrat în miliția formată pentru războiul cu Franța napoleoniană, cu rang de junker, fără să ia parte la lupte. Unitatea lui a fost cantonată la Kiev, ceea ce i-⁠a dat prilej să viziteze Lavra Peșterilor, unde a hotărât să părăsească armata și să se dăruiască lui Dumnezeu.

Nebunia pentru Hristos

Întors la Riazan, a luat asupră-⁠și nevoința nebuniei pentru Hristos și a rătăcit prin mănăstiri și biserici. Tot anul purta un halat peste o cămașă lungă de pânză și se numea om militar, ținea o înfățișare îngrijită, își tundea părul și barba, spunând că cere disciplina militară. Mânca puțin, miercurea și vinerea nu mânca nimic, dormea cel mult două ore pe zi și petrecea noaptea în rugăciune. Orășenii îi dădeau cu drag milostenie, știind că o va da orfanilor și celor lipsiți, iar pentru aceasta a primit porecla „Vistiernicul lui Dumnezeu”. Mergea adesea înconjurat de copii, pe care îi iubea, iar ei îi răspundeau cu dragoste: văzându-⁠l, alergau la el, apoi umblau smeriți și fără grabă lângă el și îi ziceau „bunicul Petrovici”.

Se adresa oamenilor simplu, fără ranguri și titluri: „Sănătate, mată” („mată” adică mamă, și bărbaților, și femeilor), iar intrând în curte avea obiceiul să cânte „Doamne, miluiește”. În biserică umbla neapărat printre oameni, aprindea și stingea lumânările, cânta la strană, iar după slujbă intra în altar după binecuvântare. „Cam puțin popor…”, spunea fericitul când biserica era plină. După mărturia multor riazeni, Vasile avea darul străvederii, pe care de obicei îl arăta în pildă și alegoric, mai rar direct. Odată a intrat la o doamnă nobilă ale cărei nepoate se măritau; mirele și mireasa i-⁠au dat oaspetelui două mere, el a mâncat unul și pe celălalt l-⁠a aruncat. Sensul s-⁠a lămurit peste două zile: tinerii s-⁠au despărțit.

Cu timpul a aflat toată Riazanul de Vasile Petrovici Cadomski. Era oaspete dorit în casele nobililor și ale clericilor, ale negustorilor și ale poporului simplu, ajutându-⁠i pe toți, și nu era respins nicăieri. Prevăzându-⁠și moartea apropiată, fericitul a cerut să fie dus în casa negustorului Frol Serghievici Batrakov, unde s-⁠a mărturisit, s-⁠a împărtășit și la 2 mai (15 mai pe stilul nou) 1848, la ora trei dimineața, s-⁠a mutat în pace. Trupul nevoitorului a fost îngropat lângă biserica de cimitir a Sfântului drept Lazăr.

Cinstirea

Cinstirea lui Vasile Petrovici ca sfânt al lui Dumnezeu a început încă din viața pământească. Apoi mormântul lui a devenit loc de pelerinaj, iar prin rugăciunile către Vasile Cadomski se făceau minuni. Academicianul I. P. Pavlov, când venea la Riazan, vizita cimitirul Lazăr, unde erau îngropați părinții lui, și mergea neapărat la fericitul Vasile. Se știe că pomenirea fericitului a fost cinstită în deosebi de cel ce avea să fie preotmucenicul Iuvenalie, care după fiecare slujbă la biserica Lazăr făcea parastas la mormântul lui; la fel au urmat și alți ierarhi ai Riazanului.

La 6 iulie 1996 rămășițele lui Vasile Cadomski au fost mutate în curtea catedralei episcopale Boris și Gleb, lângă locul odihnei dintâi a Sfântului ierarh Vasile al Riazanului; mai târziu, deasupra locului, sub un baldachin de fier, au fost puse monumente celor doi sfinți. În iulie 1997 Vasile Cadomski a fost canonizat și trecut în Soborul sfinților locali din Riazan. Moaștele fericitului au fost mutate în catedrala Boris și Gleb, în iunie 2001 în biserica Lazăr, refăcută (unde se află și azi), și în același an s-⁠a scris un acatist al sfântului. Părticele din moaște se păstrează și în mănăstirea de maici Kazan din Riazan și în paraclisul Bogoliubski al catedralei Boris și Gleb. Pomenirea lui se face la 2 mai (15 pe stilul nou), ziua mutării la Domnul; la 10 (23) iunie, în soborul sfinților din Riazan; la 13 (26) iunie, în ziua aflării moaștelor; și la 23 iunie (6 iulie), în ziua mutării moaștelor la catedrala Boris și Gleb.