Veniamin Diaconul

Sfântul Mucenic Veniamin a fost diacon în Persia și a primit cununa muceniciei în jurul anului 424, în vremea unei prigoane care a ținut patruzeci de ani și două domnii persane: a lui Izdegherd I, mort în 421, și a fiului său, Bahram al V-⁠lea, care a dus prigoana cu atâta cruzime încât creștinii au fost supuși celor mai cumplite chinuri. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 13 octombrie, iar cea Catolică și bisericile siriace la 31 martie.

Ca diacon, a propovăduit Evanghelia și a adus la credință mulți perși. Pentru aceasta a fost pârât, prins și aruncat în temniță, unde a stat un an, după unele izvoare doi ani. A fost eliberat cu condiția să nu mai propovăduiască și să nu mai vorbească despre credința lui, eliberarea fiind dobândită de împăratul roman din Răsărit Teodosie al II-⁠lea, printr-⁠un sol. Veniamin a spus însă că datoria lui este să vestească pe Hristos și că nu poate tăcea. Când regele a aflat că nu încetează, a poruncit să i se bage trestii ascuțite între unghii și carne, la mâini și la picioare, apoi în alte părți fragede, și să fie scoase iar și iar, cu sila. La urmă i s-⁠a înfipt în pântece un țăruș noduros, care i l-⁠a sfâșiat, și sub acest chin și-⁠a dat sufletul, în 424. Prigoana s-⁠a așternut și peste alți creștini, iar între Roma și Persia a izbucnit război.

Numele lui se află în Martirologiul Roman, dar nu a fost trecut în Calendarul Roman General.