Wulfhilda din Barking

Sfânta Wulfhilda (Wulfhild, Wulfreda) de la Barking a fost stareță anglo-⁠saxonă a abației Barking, în a doua jumătate a secolului al X-⁠lea, născută în jurul anului 940 și moartă în jurul anului 996 (fișa dă 1000). Izvorul englez spune că este cinstită ca sfântă în Biserica Catolică; nu arată o glorificare ortodoxă. Fișa dă 10 decembrie ca zi de pomenire, pe care izvoarele nu o arată.

Era fiica unui nobil din Wessex numit Wulfhelm. A fost crescută și învățată de maicile benedictine de la abația Wilton, iar la vârstă a intrat în obștea lor. Izvorul rus spune că regele Edgar, vrăjit de frumusețea ei, a căutat o întâlnire cu ea și a încercat să o ademenească cu daruri și făgăduieli, dar ea i-⁠a respins stăruințele și a fugit din încăpere printr-⁠un pasaj subpământean; mai târziu regele s-⁠a înamorat de verișoara ei, Wulfrida, pe care a răpit-⁠o din mănăstire și a făcut-⁠o ibovnică. În jurul anului 970 regele a numit-⁠o stareță a abației Barking, după izvorul englez mai probabil ca să „se căiască de urmărirea ei plină de poftă”. Sub conducerea lui Wulfhilda mănăstirea a înflorit și s-⁠a lărgit mult; ea însăși a dăruit abației 20 de sate și a întemeiat o altă mănăstire, la Horton, în Kent.

După Goscelin de la Saint-⁠Bertin, maicile din Barking au înaintat plângeri împotriva stareței lor Wulfhilda, iar regina Ælfthryth a depus-⁠o, ca s-⁠o repună douăzeci de ani mai târziu. Căderea ei poate să fi fost rodul geloziei, fiindcă soțul Ælfthrythei, Edgar, ar fi avut un interes de dragoste pentru Wulfhilda. Wulfhilda a rămas douăzeci de ani în surghiun la mănăstirea Horton, ajutată de un grup de surori din Barking. S-⁠a întors după ce Ælfthryth „adusese Barking-⁠ul în pragul ruinei financiare” și după ce obștea a primit o vedenie de la ctitoritoarea ei, Sfânta Æthelburh, care poruncea să fie lăsată Wulfhilda să se întoarcă. Izvorul rus spune că după moartea lui Edgar regina Elfrida a lipsit-⁠o de toate slujbele, dar sub Æthelred al II-⁠lea a fost reîntoarsă în rangul de stareță.

Goscelin a descris și slujirea ei față de ucenice, pe care a asemuit-⁠o cu însușirile unei mame smerite, atente și hrănitoare: „a scoate apă, a strânge lemne, a aprinde focuri, a pregăti merinde, a împărți haine și a-⁠și spăla surorile”. A lăudat mâinile ei, în descrierea obiceiului ei obișnuit și tainic de a sta în fața ușilor bisericii abației și de a împărți milostenie săracilor care treceau. A lăudat și pe ucenica și urmașa ei, Leofflæd, pentru că a urmat învățătura și pilda de milostivire a Wulfhildei. Și-⁠a dedicat „Viața Wulfhildei” episcopului Maurice al Londrei, eparhiotul abației din vremea aceea, rugându-⁠l să apere și să primească maicile care țineau vie pomenirea ei și arătând rolul mărturiei femeilor în toată istoria Bisericii creștine. A murit și a fost îngropată în abație, cu alte două sfinte, Hildelith și Ethelberga. După Goscelin, cinstirea ei a fost larg răspândită și de lungă durată.