Alexandru Acimitul

Cuviosul Alexandru Neadormitul (Alexandru Acimitul sau Alexandru Constantinopolitanul) s-⁠a născut în jurul anului 350 pe una dintre insulele Mării Egee și a murit în jurul lui 430, la Gomon, pe țărmul asiatic al Bosforului. A fost întemeietorul și întâiul egumen al obștii acimiților, adică a „celor ce nu dorm”. Este pomenit la 23 februarie, în anii bisecți la 24, și la 3 iulie.

Viața

S-⁠a născut pe una dintre insulele Egeei, a crescut la Constantinopol, unde și-⁠a făcut studiile și a slujit în armată, apoi a primit tunderea în monahism într-⁠o mănăstire din Siria, în împrejurimile Antiohiei. După patru ani de mănăstire a plecat în pustie și a stat acolo șapte ani. A vestit creștinismul printre triburile nomade și l-⁠a botezat pe Rabula, unul dintre cârmuitorii păgâni ai unui oraș, care a ajuns mai târziu episcop al Edessei.

Ucenicii au început să se adune la pustnicul Alexandru și în pustia de lângă Eufrat a întemeiat o mănăstire, în care au locuit în curând cam patru sute de monahi. Aici a așezat rânduiala cântării neîntrerupte a psalmilor zi și noapte, „psaltirea nedormită”, de la care mănăstirea a primit numele de „mănăstirea celor ce nu dorm”. Pentru această rânduială toți monahii erau împărțiți în douăzeci și patru de străji de rugăciune, care se schimbau din oră în oră la citirea Psaltirii.

La Constantinopol

În jurul lui 420 s-⁠a mutat la Constantinopol, unde a întemeiat o mănăstire cu o rânduială asemănătoare celei de pe Eufrat. În capitală, Alexandru și ucenicii lui au fost prigoniți de nestorieni și el a fost silit să-⁠și mute obștea pe țărmul asiatic al Bosforului, la Gomon. În această mănăstire a adormit. Un izvor bulgar spune că monahii, în frunte cu el, s-⁠au așezat mai întâi lângă biserica Sfântul Mina, în cartierul Mangana, apoi obștea s-⁠a mutat în locul numit Irineion, unde au întemeiat o mănăstire sub egumenia lui Marcel Acimitul, potrivnic monofiziților. Mănăstirea a ajuns cunoscută drept cea a „priveghetorilor” și a fost cu trei limbi: se slujea în greacă, latină și siriană. În 463 o parte din obște s-⁠a mutat la mănăstirea Studion, nou întemeiată, care la început a purtat același nume. Acimiții au avut un loc central în a doua perioadă a monahismului din Constantinopol, de la Sinodul de la Efes, în 431, până la începutul domniei lui Iustinian cel Mare.

Judecăți despre el și viața

Un izvor sârb vede în Alexandru un ascet radical, pe a cărui urmă se pot recunoaște unele trăsături ale mesalianismului, adică respingerea muncii și a averii și rugăciunea neîncetată, fără somn. Spune că a ajuns în capitală cu vreo o sută de monahi, între care și Ipatie al Bitiniei, că monahii trăiau din milostenie, dar nu îngăduiau să se strângă daruri sau provizii, și că acești monahi „liberi” nu se supuneau vreunei supravegheri bisericești sau episcopale, ci umblau pe străzi, predicând și uneori cicălind pe oameni. Biserica a osândit această viață ca erezie mesaliană, punând temeiul monahismului tradițional, cu mănăstiri și egumeni. Același izvor spune că astăzi se socotește că Alexandru a fost osândit și izgonit nu fiindcă predicile lui s-⁠ar fi abătut de la Sfintele Scripturi, ci fiindcă era o primejdie politică pentru Biserică, și că în orice caz făgăduința lui statornică de sărăcie a influențat puternic, prin ucenicii lui, monahismul răsăritean.

Prima lui viață a fost scrisă de un autor necunoscut curând după moarte, în jurul anilor 450 până la 460. Pomenirea lui ca sfânt este trecută întâia oară în Proloagele lui Constantin de Mokisia, din secolul al XII-⁠lea. În Marile Mineie-⁠Cetii ale mitropolitului Macarie, viața lui este la 19 februarie, iar pomenirea la 23 februarie, iar în Mineiele-⁠Cetii ale lui Dimitrie al Rostovului viața lui este la 3 iulie.