Alexandru din Nicopole

Sfântul Mucenic Alexandru din Nicopole a fost unul dintre cei patruzeci și cinci de mucenici din Nicopole, în Armenia, uciși pe vremea împăratului Licinius, în jurul anului 318. Se pomenesc la 23 iulie.

Cei patruzeci și cinci au pătimit în cetatea armeană Nicopole, în domnia lui Licinius (307-324), coîmpărat cu Constantin cel Mare. Licinius a prigonit cu cruzime pe creștini și a dat în partea lui de răsărit un edict ca toți cei ce nu primesc să se întoarcă la păgânism să fie chinuiți și omorâți. Când au început prigonirile la Nicopole, peste patruzeci de ucenici ai lui Hristos au hotărât să se înfățișeze de bunăvoie la prigonitori, să-⁠și mărturisească pe față credința în Fiul lui Dumnezeu și să primească chinurile. Mărturisitorii erau conduși de Leonție, Mauriciu, Daniil, Antonie și Alexandru, cunoscuți pentru viața lor virtuoasă. Cârmuitorul provinciei armene, Lisie, înaintea căruia au stat, s-⁠a mirat de unitatea și curajul unor oameni care se osândeau de bunăvoie la chinuri și la moarte; a încercat să-⁠i convingă să se lepede de Hristos și să jertfească zeilor, dar sfinții au rămas neclintiți și au respins toate argumentele lui, arătând falsitatea credinței în zeii păgâni, plini de păcate, care duc la pierzare pe închinătorii lor. Cârmuitorul a poruncit să fie loviți cu pietre peste față, apoi încătușați și aruncați în temniță.

În temniță, sfinții se bucurau și cântau psalmii lui David. Sfântul Leonție îmbărbăta și întărea pe frații lui în credință, pregătindu-⁠i pentru noi chinuri, povestindu-⁠le despre curajul tuturor celor ce pătimiseră mai înainte pentru Hristos. Dimineața, după a doua lepădare a jertfei idolești, sfinții au fost dați din nou la chinuri. Sfântul Leonție, văzând suferințele mucenicilor și temându-⁠se ca unii să nu-⁠și piardă în slăbiciune cugetul și credința, s-⁠a rugat lui Dumnezeu să le trimită tuturor un sfârșit grabnic al nevoinței. La miezul nopții, pe când mucenicii cântau psalmi, li s-⁠a arătat deodată îngerul Domnului și temnița s-⁠a luminat. Îngerul le-⁠a vestit că nevoința lor se apropie de capăt și că numele lor sunt deja scrise în ceruri. Doi temniceri, Menei și Viriladie, care au văzut cele întâmplate, au crezut în Hristos. A doua zi dimineața, cârmuitorul a hotărât să omoare pe mărturisitorii lui Hristos. După chinuri cumplite, au fost arși, iar oasele aruncate în râu (în jurul anului 318). Oameni cucernici le-⁠au aflat, le-⁠au strâns și le-⁠au păstrat. Mai târziu, când Biserica a căpătat libertate, pe acel loc s-⁠a ridicat o biserică închinată celor patruzeci și cinci de mucenici.